AGRU - Asociaţia Generală a Românilor Uniţi

2006-12-11T09:53:00.000+02:00

Preşedinte interimar la AGRU

Comunicat

La data de 1 decembrie 2006 Dl. Dr. Alexandru Cistelecan s-a retras din motive de sănătate de la conducerea Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi (Greco-Catolici) din România.

Până la Consiliul Naţional al AGRU din iunie 2007 interimatul preşedenţiei Asociaţiei va fi asigurat de Dl. Dr. Alin Tat, vicepreşedinte.

Decizia de retragere din funcţie a Dlui Al. Cistelecan a fost comunicată reoprezentanţilor eparhiali ai Asociaţiei, precum şi asistentului spiritual, Pr. Coriolan C. Mureşan.

În luna iunie 2007 va avea loc un Consiliu Naţional Extraordinar al AGRU care va avea următoarele puncte pe ordinea de zi : definitivarea noului statut al Asociaţiei, alegerea conducerii naţionale, colaborarea dintre AGRU şi asociaţiile de tineri greco-catolici (ASTRU, ATCM), reorganizarea la nivel naţional, la nivel eparhial, precum şi la nivelul parohiilor.

Conducerea AGRU

Apel privind arta în Biserica Română Unită cu Roma

2006-08-30T12:23:00.000+03:00

Apel privind arta în Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), adoptată astăzi, 20 august 2006, la Cluj, în cadrul Universităţii de vară AGRU

Expunere de motive

Pornind de la invataturile Conciliului Vatican II care subliniaza egalitatea in demnitate a tuturor traditiilor liturgice prezente in Biserica Catolica;

Avand in vedere documentul “Orientalium ecclesiarum”, care se adreseaza in primul rand rasaritenilor aflati in deplina comuniune cu Biserica Romei şi care subliniaza importanta comorii pe care o reprezinta diferitele traditii liturgice rasaritene :

<<5 - Istoria, tradiţiile şi nenumărate instituţii bisericeşti dau strălucită mărturie despre meritele deosebite ale Bisericilor orientale în Biserica universală. De aceea Conciliul înconjoară acest patrimoniu bisericesc şi spiritual cu stima cuvenită şi cu îndreptăţită laudă; mai mult, îl consideră cu tărie ca patrimoniu al Bisericii universale a lui Cristos. El declară aşadar în mod solemn că Bisericile din Orient ca şi cele din Occident au dreptul şi datoria de a se conduce după propriile discipline particulare de vreme ce acestea se ilustrează prin venerabila lor antichitate, sunt mai conforme cu obiceiurile credincioşilor lor şi par mai capabile să asigure binele sufletelor.

6 - Toţi Orientalii să aibă certitudinea că pot şi trebuie să-şi păstreze necontenit riturile liturgice legitime şi disciplina şi că nu trebuie introduse schimbări în acestea decât în vederea propriului progres organic. Aşadar toate acestea trebuie păstrate cu cea mai mare fidelitate de Orientalii înşişi; aceştia trebuie să dobândească o cunoaştere din zi în zi mai bună şi o practicare mai desăvârşită a acestor lucruri; iar dacă, din motive legate de timpuri sau persoane, le-au abandonat pe nedrept, să se străduiască să se întoarcă la tradiţiile strămoşeşti.>>

Precum si “Instructiunea pentru aplicarea normelor liturgice ale Codului Canoanelor Bisericilor Rasaritene”, emisa de Congregatia pentru Bisericile Rasaritene, care contine prevederi concrete in domeniul artei bisericesti:

<<109.>

Nu poate fi negat faptul ca Bisericile rasaritene catolice au fost expuse, in timpurile recente sau mai putin recente, influentei unor stiluri de arta sacra complet straine de patrimoniul lor, atat in ceea ce priveste forma externa a lacasurilor sfinte, cat si in ceea ce priveste configuratia spatiilor interne si sfintele icoane. Din observatiile de pana acum se distinge, insa, unitatea armonica a cuvintelor, a gesturilor, a spatiilor si a obiectelor, proprie si specifica cultului liturgic rasaritean. Aceasta armonie trebuie avuta in vedere tot timpul in proiectarea noilor locuri de cult. Aceasta cere, fireste, o cunoastere adanca a traditiei proprii din partea clerului si o formare constanta, temeinica si sistematica a credinciosilor pentru a putea percepe din plin bogatia semnelor care le sunt incredintate. Fidelitatea nu implica un fixism anacronic, asa cum evolutia artei sacre – si in Rasarit – o arata, ci o dezvoltare in deplina coerenta cu sensul profund si de neschimbat al celor ce se celebreaza.

110. Comisia de arta sacra

Diferitele Biserici sui iuris vor trebui sa gaseasca si sa-si formeze proprii lor experti in acest domeniu, si eventual sa instituie fara intarziere, acolo unde nu exista deja, comisii de arta sacra cu sarcina explicita de a verifica proiectele noilor biserici si capele impreuna cu interioarele lor, precum si restaurarea celor vechi, pentru a corespunde criteriilor si intelesurilor propriei traditii liturgice. Va fi sarcina lor, de asemenea, sa examineze situatia edificiilor actuale, sa sugereze imbunatatiri si sa propuna eventuale interventii.

111. Constituirea unui Birou Central de arta sacra

Se constituie pe langa Congregatia pentru Bisericile Rasaritene, in colaborare cu Comisia Pontificala pentru Bunurile Culturale ale Bisericii, un Birou pentru arta sacra, cu insarcinarea de a ajuta Bisericile rasaritene catolice sa protejeze patrimoniul propriei arte sacre, de a formula indicatiile pentru construirea noilor biserici si pentru amenajarea interioarelor sau pentru restructurarea celor deja existente. Ierarhii, mai ales daca se afla lipsiti de experti in teritoriul propriu, vor putea apela la acesta atunci cand va trebui sa se procedeze la una dintre interventiile amintite.>>

Si ca raspuns la numeroasele indemnuri si incurajari de a recepta si aplica documentele Conciliului Vatican II, exprimate de Sfantul Parinte cu numeroase ocazii, cum ar fi, de exemplu, “Scrisoarea Apostolica pentru al III-lea centenar al Unirii Bisericii Greco-Catolice din Romania cu Biserica Romei” a Papei Ioan Paul al II-lea:

Noi, subsemnatii, participantii la Universitatea de vara AGRU din 18-20 august 2006 de la Cluj, constatand ca:

Studierea, insusirea si punerea in practica a documentelor Conciliului Vatican II, a Codului Canoanelor Bisericilor Rasaritene si a “Intructiunii pentru aplicarea normelor liturgice ale Codului Canoanelor Bisericilor Rasaritene” emise de Congregatia pentru Bisericile Orientale este astazi prioritara in Biserica Greco Catolica din Romania, in spiritul celor peste 300 de ani de fidelitate neintrerupta fata de Biserica Romei. Toate aceste documente si toate scrisorile si enciclicele adresate catolicilor rasariteni de ultimii Papi (Orientale lumen, Ut unum sint etc) cer pastrarea sau, la nevoie, redescoperirea si cultivarea patrimoniului liturgic, spiritual, teologic si canonic ce le este propriu. Aceste documente magisteriale, prin aplicarea carora dorim sa manifestam in mod explicit fidelitatea noastra fata de Biserica Romei, ne cer direct sau indirect redescoperirea si cultivarea artei crestine care corespunde traditiei nostre liturgice, spirituale si teologice, arta crestina rasariteana in forma ei bizantina si in toate componentele ei: icoana sub toate formele sale (pe lemn, fresca, mozaic), arhitectura, muzica bisericeasca.

Iar, pe de altă parte, fiind martorii unei invazii a kitsch-ului în toate componentele decorative din interiorul şi exteriorul lăcaşelor noastre de cult.

Apel

Este necesara “o formare constanta, temeinica si sistematica a credinciosilor” in domeniul liturgic si al artei bisericesti, care sunt inseparabile una de alta. O cateheza liturgica cu referiri la icoana si la arta crestina rasariteana este necesara si urgenta la nivelul copiilor, tinerilor si adultilor.

Aplicarea tuturor masurilor concrete prevazute de “Instructiunea” Congregatiei pentru Bisericile Orientale este necesara si urgenta iar noi, laicii, in spirit de fidelitate fata de Scaunul Roman, suntem dispusi sa ne asumam rolul care ne este atribuit.

Ne manifestam disponibilitatea, in masura competentelor diferitilor nostri membrii, de a face parte din Comisia de arta sacra prevazuta de “Instructiunea” Congregatiei pentru Bisericile Orientale.

Conducerea AGRU.

Secretariatul pentru învăţământ

2006-04-13T21:29:00.000+03:00

Buletin / aprilie 2006

Cele dintâi rugăciuni

În copilăria cea fără de gânduri şi fără de necazuri, când omul încă nu are tăria judecăţii, părinţii trebuie mereu să ne ferească de la rău şi să ne înveţe ce este bine şi ce este frumos. Niciodată nu vom putea răsplăti îndestul părinţilor noştri pentru învăţăturile ce ni le-au dat în copilărie şi în tinereţe…
Ei ne învaţă şi cele dintâi rugăciuni, sau ocinaşi…Nu sunt părinţi buni şi cu frica lui Dumnezeu care să nu se străduiască să înveţe de timpuriu pe copiii lor rugăciunile. De îndată ce începe copilul a îndruga primele cuvinte, mama creştină îi ia mânuţa în mâna sa, îi împreună cele trei degete de la mâna dreaptă şi i-o duce la frunte,la piept, la umărul drept şi la umărul stâng, însemnându-l cu semnul binecuvântat şi creştinesc al crucii.Ea spune şi cuvintele însoţitoare ale semnului mântuirii noastre: În numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt. Amin…Copilaşul abia poate spune după ea cuvintele, pe jumătate. Mai târziu, cu trudă şi mai mare îl învaţă Tatăl Nostru, Născătoarea, Îngerul, poate şi Împărate Ceresc şi Preasfântă Treime. Iar peste doi-trei ani, când copilul e şi mai răsărit, vine la rând Cred într-unul Dumnezeu şi Poruncile.
Copilul, de bună seamă, pricepe încă puţin din ceea ce spune cartea de rugăciuni, dar, stând înaintea icoanei sfinţite, spunându-i-se că, atunci când se roagă , stă de vorbă cu Dumnezeu, un gând i se împlântă în cap şi în inimă din cei dintâi ani ai copilăriei: că este un Dumnezeu care-l vede şi-l aude şi care-l poate ajuta …
De aceea, învăţarea rugăciunilor în tinereţe nu este atât o faptă creştinească a copiilor, cât, mai ales a părinţilor…Şi, dacă, în cer, între îngeri, poate să fie mare bucurie curată când îi aud şi îi văd pe copiii cei mici cum se năcăjesc să spună rugăciunile, de bună seamă că Dumnezeu Părintele şi Mântuitorul Isus vor încresta în cartea vieţii la faptele cele bune străduinţa mamelor care îşi învaţă din bună vreme copii cum să se roage.

Pr. scriitor Ion AGÂRBICEANU,asistent ecleziastic al AGRU ( 1938-1948)
(fragment din Rugăciunea Domnului,în CĂILE FERICIRII,Blaj,2004)

Din tradiţia AGRU
*******************************************************
Pentru Dumineca Presei şi a Agrului

Potrivit hotărârii conferinţei Episcopeşti din 9 iunie 1938, colecta pentru AGRU ( Asociaţia Generală a Românilor Uniţi ), nu se mai face, ca până acum, în ziua de Sf.Nicolae (6 Decemvrie), ci se mută pe Dumineca a treia din Paresimi -aceea a Sfintei Cruci - când prăznuim şi Dumineca Presei.
În adevăr e mai bine aşa: să se facă o singură colectă, atât pentru acţiunea cât şi pentru presa noastră creştinească, fiindcă, deşi la păreri deosebite, în fond, ele sunt acelaşi lucru. Lumina nu se poate despărţi de căldură, nici înflorirea de rodire, precum mână în mână trebuie să meargă AGRU cu presa noastră Română Unită. Cu cât se dezvoltă mai bine una, cu atât sporeşte cealaltă…

Dr.Alexandru Nicolescu,Arhiepiscop şi mitropolit de Alba-Iulia şi Făgăraş
( AGRU,Organul Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi,Cluj,anul XI,1940,nr.2-3)

Educaţia morală în şcoală

…Începând cu liceul şi continuând cu Universitatea, în şcoala românească s-a făcut prea multă instrucţie şi prea puţin în ceea ce priveşte formarea caracterului şi cultivarea virtuţilor solide.Deşi, cum precizează Î.P.Sa Mitropolitul Alexandru, citându-l pe Plato, "esenţa educaţiei nu e o împărtăşire din afara cunoştinţelor, ci este o tezire a aptitudinilor şi o dezvoltare a puterilor lăuntrice". Nu s-a ţinut seamă de vorba lui Rabelais: "Ştiinţă fără conştiinţă este numai ruină sufletească" şi nici de principiul fundamental al educaţiei omeneşti proclamat de Sf.Scriptură: "Începutul înţelepciunii este frica Domnului"(Ps.110)…
Roadele amare ale acestei educaţii greşite se ivesc încă de pe băncile şcolii (…elevi de liceu ucigaşi,elevi bandiţi,sinucigaşi,ca să nu mai vorbim de flagelul dezmăţului…).Adevărat că la această decadenţă a tineretului contribuie şi atmosfera pestilenţială în care trăieşte (familie, filme, literatură pornografică)…
După ce s-au experimentat tot felul de sisteme de educaţie, cu excepţia celui creştin,…se caută mijloace de îndreptare. De data aceasta, din fericire, guvernanţii îşi îndreaptă privirea spre Biserică şi se interesează de educaţia religioasă şi, în special, de cea morală (capele în şcoli, pentru asistenţa elevilor la serviciile divine, lecţii şi exerciţii speciale spre cultivarea însuşirilor sufleteşti şi a deprinderilor de viaţă cinstită, ordonată şi disciplinată, necesară omului şi cetăţeanului…

pr.prof.dr D.Pop (extrase din Educaţia morală…ibidem)

AGRU în actualitate
*******************************************************
Lumea în care trăim : Guvernarea globală o oportunitate?

…Educaţia la toate nivelele poate fi liantul fundamentării cunoaşterii de bază şi al înţelegerii temelor globale de către publicul larg. Ştiinţa şi structurile de cercetare pot oferi rezultatele unei cercetării mai specializate, sfaturi înţelepte mai profund implicate ştiinţific, în contextul provocărilor globale precum şi inovaţia tehnică, ca bază necesară a soluţiilor la problemele mondiale. Cultura, arta şi muzica pot motiva oamenii pentru a lucra şi a se întâlni, dincolo de barierele etnice şi politice, prin sentimente, imaginaţie şi creativitate…
Guvernarea Globală ar trebui să fie o temă cheie a forumurilor de dialog ecumenic. Ar trebui, deasemenea, într-un mod adecvat inclusă în programele educaţionale şi catehetice. Odată cu noile conferinţe de dialog ecumenic din 2006-2007, de pildă, al II-lea Congres al Liderilor Lumii şi ai Religiilor Naţionale Tradiţionale (Astana, în Kazakstan) din sept. 2006 şi a III-a Adunare Ecumenică Europeană (Sibiu, România) din 2007, valorile şi principiile Guvernării Globale ar trebui, deasemenea, să fie teme cheie, atât în întâlnirile pregătitoare cât şi în adunările propriu-zise…

(extrase din Recomandările Raportului COMECE 2005,www.comece.org)
Întrucât suntem implicaţi în dezbatere prin evenimentul la care se face referinţă, vă invităm să vă exprimaţi opinia asupra acestor puncte de vedere.

Concursul AGRU pentru elevi şi studenţi:

Gânduri tinere către SFÂNTUL PĂRINTE

În Buletinul AGRU nr.22, din martie 1999, Secretariatul pentru învăţământ al AGRU propunea concursului anual pentru elevi un eseu în stil epistolar pe tema: "O scrisoare către Sfântul Părinte; ce aţi vrea să ştie despre voi Sfântul Părinte, ce gânduri şi sentimente vă inspiră vestea minunată a vizitei Sale în România ?"
Am strâns într-un album cele 47 de scrisori ale elevilor, însoţindu-le de imagini ale vieţii lor spirituale, iar în ziua minunată a liturghiei din Catedrala Sf.Iosif, din Bucureşti, sub privirile duioase ale cardinalului Alexandru TODEA, acest album a fost dăruit fieiertatului Sfânt Părinte Papa Ioan Paul al II-lea.
Autorii acestor scrisori, cu vârste între 9 şi 19 ani, exprimau atunci , insistent, dorinţa lor de pace şi de unire, în demnitate şi armonie, speranţa lor într-o lume în care libertatea credinţei să fie susţinută, nu doar prin vorbe, ci prin faptele vieţii de zi cu zi. Iată ce-I scriau ei Papei:
"…Te aşteptăm de secole, împreună cu strămoşii noştri, să-i vizitezi pe credincioşii Tăi şi să binecuvântezi România; din lipsa banilor, nu putem veni la Bucureşti pentru a Te vedea şi a ne binecuvânta, dar ne rugăm bunului Dumnezeu să-Ţi dea sănătate să poţi veni, într-o altă vizită, şi în Ardeal, la Cluj…" (Mihai CIREAP, clasa a IV-a Chinteni, Cluj).
"…Fie ca vizita Sanctităţii Voastre să fie un botez, un început, prin care să redobândim vocaţia pentru sfinţenie, să învăţăm a fi parte a lui Isus, să fim oameni după chipul şi asemănarea Sa..."(Andrei ARONEŢ, 19 ani).
Se împlinesc 7 ani de atunci; copiii care-şi primeau atunci, în catedrală, premiul de excelenţă, au devenit adolescenţi iar adolescenţii, adulţi cu responsabilităţi asumate. Speranţa unei alte întâlniri nu s-a împlinit,dar ea nu moare: un alt Sfânt Părinte, Papa Benedict al XVI-lea lasă loc unui proiect: întâlnirea la Pelerinajul Luminii, cu prilejul Marii Adunări Ecumenice de la Sibiu,8 sept.2007.
Scretariatul pentru învăţământ AGRU vă propune reluarea temei într-un al doilea concurs epistolar, cu promisiunea AGRU de a deschide drum acestor scrisori ale speranţei către Sfântul Părinte Papa. Aşteptăm scrisorile pentru acest al doilea album, din toate eparhiile, până la 7 octombrie 2006, pe adresa: Cornelia FRIŞAN, str. Mihail Veliciu, nr.33, cod 400423, Cluj- Napoca , sau / corneliafrisan@email.ro /

Dragi colegi, fie ca acest sfânt timp de pregătire pascală precum şi Sărbătoarea Învierii Domnului să vă întărească în speranţă şi în credinţă; fie ca încercările grele ale timpului ce ni s-a dat să nu vă întristeze şi nici să nu vă demobilizeze, ci, dimpotrivă să vă inspire faptele bune ale iubirii pentru elevii d-voastră şi familiile lor, pentru propriile d-voastră familii şi pentru comunităţile în care trăiţi şi vă rugaţi; fie ca, asemenea primilor agrişti să ne regăsim cu toţii, în biserici şi în sălile de clasă, uniţi în efortul de a ne proba credinţa prin rugăciunea cea bună şi prin rodnică lucrare.
Vă rog colegial să multiplicaţi buletinul şi pentru alţi colegi ai d-voastră.

Pentru AGRU,
Secretariatul pentru învăţământ,
prof. Cornelia FRIŞAN.

Patru sute de crestini au protestat in fata Tribunalului Satu Mare

2006-02-24T22:09:00.000+02:00

Joi, 16 februarie 2006, in fata Ministerului Administratiei si Internelor din Bucuresti, un grup de crestini din judetul Valcea a protestat impotriva abuzurilor reprezentantilor Politiei si Prefecturii, care impiedica accesul preotului greco-catolic si al enoriasilor sai in cimitirul comunal din localitatea Pesceana, trecut ilegal in proprietatea privata a BOR. Cu catva timp in urma, peste 350 de credinciosi greco-catolici au participat la un miting in fata Tribunalului din Satu Mare, pentru a protesta si ei impotriva unui abuz al justitiei prin care s-a impiedicat punerea in executie a unor sentinte definitive si irevocabile privind retrocedarea lacasului de cult de pe str. 1 Decembrie 1918, proprietate a Bisericii Romane Unite.

Desi credinciosii greco-catolici au ajuns la disperare, dupa 16 ani de cand isi oficiaza slujbele sub cerul liber, in piata din centrul Municipiului Satu Mare, au manifestat pasnic in fata Tribunalului judetean, scandand 12 sloganuri, afisate pe 127 de pancarte: "Cu justitia corupta, integrarea e pierduta", "11 februarie 1990 - 11 februarie 2006 / a 16-a iarna sub cerul liber", "Traim intr-un stat de drept?", "Suntem frati cu ortodocsii, / Justitia ne invrajbeste", "Vrem normalitate, / respectarea proprietatii", "Vrem biserica noastra" etc. Intrucat nimeni de la tribunal n-a catadicsit sa iasa in strada, sa vada pentru ce protesteaza crestinii si nici autoritatile nu s-au sesizat, Protopopiatul greco-catolic din Satu Mare a trimis memorii presedintelui Traian Basescu, premierului Calin Popescu Tariceanu, ministrului Justitiei, Monica Macovei, presedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, Delegatiei Comisiei Europene la Bucuresti, Nuntiului Apostolic etc.
Conform acestor memorii, Curtea de Apel din Oradea a dispus evacuarea Parohiei Ortodoxe II Satu Mare si restituirea lacasului adevaratului proprietar. Cand s-a incercat executarea acestei sentinte definitive, executorului judecatoresc i s-a prezentat un act din care rezulta ca in lacasul greco-catolic ar mai functiona si o alta parohie ortodoxa, infiintata intre timp, in conditii neelucidate. S-a declansat un nou proces de revendicare si evacuare a celei de-a doua parohii si, in final, s-a admis o cerere de evacuare printr-o ordonanta presedintiala din 20 ianuarie 2006.
In mod stupefiant, presedintele Tribunalului Satu Mare a admis in mod ilegal, in 26 ianuarie 2006, cererea de suspendare a executarii ordonantei presedintiale, formulate de partea ortodoxa, desi judecatorul respectiv este presedinte al Sectiei comerciale a Tribunalului si nu avea cum sa i se repartizeze cauza spre judecare, litigiul fiind de natura civila si nu comerciala. In plus, judecatorul a lucrat in interes personal, intrucat in 25 februarie 2006 este programata cununia religioasa, in biserica aflata in litigiu, a doi angajati ai Tribunalului Satu Mare, iar nas mare la aceasta nunta este chiar cel care a dispus suspendarea retrocedarii lacasului proprietarilor greco-catolici.
In memoriul trimis autoritatilor centrale din Bucuresti, Protopopiatul greco-catolic considera ca acesta ar putea fi motivul personal care l-a determinat pe judecator sa incalce legea.
In Raportul de tara privind realitatea religioasa, pe anul 2005, realizat de Departamentul de Stat SUA, incredibila situatie a lacasului din Satu Mare, castigat de proprietarii de drept prin sentinte definitive si irevocabile (nepuse in practica de 16 ani!), este mentionata la pagina 15, aliniatul 1.

Ion Zubaşcu

Un biruitor: Ioan Paul al II-lea

2006-02-06T14:18:00.000+02:00

Planeta întreagă a urmărit cu sufletul la gură agonia Papei. Dincolo de durere, solidarizarea oamenilor în jurul Suveranului Pontif a impresionat în cel mai înalt grad. Sutele de mii din piaţa San Pietro, aşteptând veşti despre cel aflat într-o lungă agonie, au fuzionat moral cu milioanele de catolici sau ortodocşi ori de alte confesiuni din întreaga lume, spectatori implicaţi în despărţirea fizică de una dintre marile figuri emblematice ale veacului al XX-lea. Lumea îl percepe, pe bună dreptate, pe Ioan Paul al II-lea, în primul rând, ca pe pontiful polonez, care a contribuit decisiv la demolarea comunismului în Estul Europei.
Ioan Paul al II-lea , preot polonez, apoi arhiepiscop de Cracovia şi cardinal, ales în 78 papă, rămâne în memoria tuturor ca un ierarh deschis înnoirilor de după Conciliul Vatican II, riguros, dar colocvial, ferm în principii, dar om al dialogului. A vorbit mereu despre demnitatea şi unicitatea persoanei umane, atunci când drepturile ei elementare erau dispreţuite, în condiţiile regimurilor totalitare. Un apărător al săracilor, al persecutaţilor, al marginalizaţilor, din toate continentele lumii. Prietenul tinerilor, care–l aclamă, la Tor Vergata, lîngă Roma, în 2000, sau în Canada.

In 78, la Perugia, oraşul bursei mele norocoase, am urmărit pe ecran alegerea cardinalului Wojtila. Forfota de atunci, din San Pietro, vocile vesele, freamătul curios, totul contrastează uluitor cu reculegerea de-acum. Locul este acelaşi, timpul nu, au trecut mai bine de 26 de ani. Istorie în privirile pelerinilor maturi, ca mine, memorie vie, în piaţa cu hemiciclul coloanelor lui Bernini, tăcerea, rugăciunea, interiorizarea mulţimii,azi, expansivitatea în toamna lui 78. Inceputul exploziv, retragerea în sine. Intre ele, istoria. Marele elan, faptele pontificatului, împliniri, faptele fiecăruia dintre aceşti participanţi, agenţi, martori ai schimbărilor de sisteme, idei, aerul timpului, culorile sale, roşul comunist, degradat, spălăcit, albul pontifical, biruitor, pascal, violetul “zuchetului”, beretelor episcopilor, purpuriul cardinalilor, verdele ramurilor, lancea roşie a gladiolelor. De-a lungul deceniilor 8, 9, am căutat apoi să fiu, aici, în zona vaticană, când îmi surâdea norocul şi eram la Roma, să intru la audienţele colective ale Papei. Cu prudenţă, în 83, apoi prin 98, 2002, eliberat de teamă. L-am revăzut în 2004, ultima dată, la Loreto, unde românii au participat la întâlnirea Acţiunii Catolice Italiene.
In aula Paul al VI- lea, miercurile erau zilele de înfrăţire şi bucurie universală, de apropiere de Sfântul Părinte, pe care mi-l aminteam, drept, înalt, robust, cel din 78, rostind primele cuvinte din balconul Bazilicii :”Non abbiate paura. Spalancate le porte a Cristo. ”Nu vă fie frică, deschideţi-I larg porţile lui Cristos”. Erau aceeaşi ochi albaştri iscoditori, şi acum, dar trupul era slăbit.

Civilizaţia creştină este o civilizaţie a iubirii, amintea cardinalul Angelo Sodano, în predica din duminica morţii Papei, prima duminică fără chipul său la ferestra binecunoscută, sau măcar în fereastra de la Spitalul Gemelli. Duminica Divinei Milostiviri, sărbătoare de el introdusă în calendarul catolic. In noaptea albă, de sâmbătă spre duminică, după comunicarea decesului, rugăciunile au sporit în piaţa romană, devenită scena unui autosacramentales. Mai mult, mons. Francesco Lambiasi, asistentul eclezial ACI, care dialogase cu pelerinii români, anul trecut la Roma , a condus decadele rozariului, de pe treptele esplanadei bazilicii Pescarului universal de suflete. Iar un glas inconfundabil, care intonase, la Domus Pacis, tot anul trecut, notele invocaţiilor , a psalmodiat noaptea târziu de 2 spre 3, Magnificat-ul, apoi, duminica psalmul de răspuns. Sora Cecilia. Lumea ca o mare familie creştină. Ortodocşii, catolicii, evreii, în Sinagoga cărora, lângă Tibru, intră Ioan Paul al II-lea, aşa cum intră în moscheiele lumii Islamului. Universalitatea concretă, spiritul rugăciunii de la Assisi, reunind religiile monoteiste ale pământului. Enciclice, scrisori apostolice, călătorii depărtate, la neamuri felurite, în continente diferite, primiri entuziaste pretutindeni, de la cele din parohiile romane, sau de la Grottaferrata, la masa căugărilor de dinainte de Marea Schismă, la Parcul Izvor. Bucureştiul, Patrirahul, demnitarii, tineri, peste tot tinerii sunt cuceriţi de iubirea care vorbeşte prin gesturile, nu doar prin cuvintele Papei. Bunătatea se simte, nobleţea sufletească nu o poţi mima. Ecumenismul nu e amestec indistinct sau sincretism, o spune repetat lui Messori, în cartea de dialoguri, tradusă la Humanitas, de Sorin Mărculescu, iar identitatea europeană e dată de rădăcinile sale creştine, de memoria sa culturală. E cred mesajul esenţial al ultimei sale cărţi de convorbiri spirituale, “Memorie şi identitate”.
Un colaborator al presei literare româneşti, Emil Raţiu, locuitor al Romei, în chiar vecinătatea perimetrului sacru vatican, prozator, cercetător al interferenţelor spirituale româno-italiene, îmi telefonează, sâmbătă dimineaţa, transmiţând tuturor prietenilor sentimentul de solidaritate în jurul iminentului, ultimului act de jertfă al Sfântului Părinte: moartea sa ca încununare a vieţii. O moarte senină, sună ultimele mărturii, pleoapele ostenite peste epuizarea unei existenţe tumultoase, privirea blândă, împăcată, fiinţă şi existenţă în armonie. Nici vorbă de neant, nefiinţă, neîmplinire. Rod bogat în grădinile de aici, şi de dincolo, sperăm. Seninătatea, acordul cu sine, cu voia Domnului, merg mai departe, o remarcă şi o spune şi cardinalul Sodano în omilia sa, la liturghia solemnă de duminică, 3 aprilie, în memoria Papei polonez. Apoi, ireversibilul celor trecătoare, reversibilul celor eterne, inelul apostolic şi sigiliul sfărâmate, pentru ca purtătorul lor să poată primi o altă investitură, celestă. Corpul în bazilică, sufletul pornit în ultima sa călătorie, să îmbrăţişeze rănile lui Isus, să se aşeze apoi în locul destinat de Providenţă vrednicului păstor al turmei planetare cu 1 miliard de suflete.
Imi amintesc vocea sa, din ultimele luni, o voce slăbită de boală, revăd gesturile lui elocvente cu care, scuzându-şi parcă neputinţa, arăta spre spre tâmple. Dramatice aceste ultime apariţii la Angelus-ul diminical, pe care nu mai putea să-l rostească, nici mesajul de pace în lumea războaielor, nu-l mai putea pronunţa, sufocat de chinul care face ca lumea să devină mai bună. Purta parcă El, singur, Crucea, pe Golgota care duce spre Paradis. Paradoxala forţă a slăbiciunii,valoarea bolii, a bătrâneţii,a sacrificiului şi altruismului, într-o lume a consumismului, cum e lumea noastră, a orgoliului forţei fizice, a plăcerilor nelimitate.”Sunt fericit…”. Cuvinte ultime, de speranţă tare, coerenţa unui drum eroic, un uriaş al credinţei acest Karol, încredinţarea sa în grija Sfintei Fecioare Maria, Mater Dei, dar şi Mater Ecclesiae, cum a cerut să apară în mozaicul multicolor, lângă ferestra apartamentelor sale, spre care din 78, încoace, duminicile dimineaţa au privit încrezători milioane de credincioşi. Acum, ferestrele au stat luminate toată noaptea,veghind suferinţa celui care nu mai avea cum să mai apară acolo, să binecuvânteze pelerinii. Pe Mama universală, pe Maica Domnului, şi-o alege, de la începutul pontificatului său, drept protectoare ( “Totus Tuus”, “întreg al Tău” este, se ştie, emblema papei polonez,), un pontificat de 26 de ani, rodnic în fructe nestricăcioase, ne rămâne, protectoare, revelată mai concret şi nouă.
Muncitor în mină, artist, preot, om al scrisului şi al cuvintelor insuflate de Spiritul Sfânt, om al durerilor, al călătoriilor, al reconcilierilor, împuşcat, chinuit de boală, trăitor şi luptător sub două dictaturi, brună apoi roşie, susţinător al Solidartăţii născută pe şantierele Gdanskului, Ioan Paul al II-lea este chiar chipul veacului care a trecut dar şi a celui ale cărui porţi le-a deschis, vizionar, la Jubileu.
Papa distrugerii comunismului, al marilor călătorii, al pelerinajului la Zidul Plângerii, al reconcilierilor şi al dialogului interconfesioinal, artizanul păcii în lume, al încercărilor de unire a Bisericilor creştine, papa tinerilor, al întâlnirilor mondiale dela Roma, sau Paris, vai, nu şi de la Koln, din vara acesta, e un învingător al istoriei. A făcut istorie dar în perspectiva supraistoriei, a Adevărului care ne face liberi de îngustimi dictrinare şi intoleranţă ideologică. A cerut iertare în numele Bisericii Catolice, pentru erorile sale din trecut, pasivitate, sau zel orb, inciziţional, a relansat cooperarea dintre “Fides et ratio”, într -o enciclică din 1998, a adresat o “Scrisoare artişilor”, în 1999, în care-i îndeamnă să işte” noi epifanii”.

Omul e mai mult decât carne sub bisturiul chirugului, sau plagă împuşcată, e curajul de a-i spune lui Castro ceea ce trebuie spus, că sărbătorile Domnului nu le poţi interzice, nici în Cuba, că libertatea vine de la Dumnezeu. Potentaţilor latino-americani, Ioan Paul al II-lea le aminteşte ferm că omul nu e sclav ieftin, iar pe Brejnev, îl avertizează să nu declanşeze nenorocirea planetară.Are sfaturi de taină cu Gorbaciov, cu liderii lumii, cu preşedinţii Statelor Unite. Ii convinge cu argumentele iubirii pe toţi.
Nu a reuşit unirea Bisericilor creştine, vizita la Moscova, dar
Începutul unei uniri spirituale dincolo de diferenţe doctrinare, poate l-a făcut el, şi prin moartea sa, ca liant al credinţei comune în Cristos viu, actual, în cotidianul imediat, deşi invizibil. Un om deasupra vremilor, nu sub ele.Versurile traduse în limba română de Nicolae Mareş, descoperă cititorului un suflu de mare poet religios al secolului internetului.
In momentul întâlnirii supreme, nu cu moartea, ci cu Dumnezeu, cum spunea Tereza de Lisieux despre clipa trecerii noastre într-o lume fără terorism şi mizerie, a rămas senin. La Casa Tatălui, se întoarce el, lăsând tiparul moral de uriaş al credinţei biruitoare generaţiilor viitoare şi nouă, celor ai căror ochi, precum ochii sceptici la început ai lui Toma, l-au văzut şi apoi au crezut. Fireşte, corpul său i-a rămas o haină prea strâmtă, unde inima s-a încăpăţănat să mai bată dincolo de limitele fizice normale, a cedat ultima, cu imens regret, parcă. Un biruitor. Moartea biruită de speranţă, ura de dragostea pentru cei asemăntori şi neasemănători.

Ioan Paul al II-lea, Papa dialogului planetar.

Moartea Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea a fost negreşit un eveniment planetar, comparabil, în alt registru, cu moartea lui Kenedy sau cu Agresiunea de la 11 septembrie, 2001. Mediatizarea a fost pe măsura importanţei acestor puncte nodale în istoria europeană, marcând epoci, pragul dintre ele.

Inceputul pontificatului lui Karol Wojtila, om al Estului, ales papă în 78, se înscrie în şirul acestor rupturi de paradigmă, înseamnă începutul sfârşitului sistemului comunist.Civilizaţia umană suferă un atac la însăşi existenţa sa în Dallas şi la New York, dar şi în încercarea de asasinat din 81, comisă în San Pietro.
Suveranul Pontif a fost mereu partea cea iubitoare, nu exclusivistă în dialogul planetar, tensionat, întrerupt de crime şi fanatisme.
“Cultura iubirii” a fost sintagma, conceptul propus de un gânditor modern, de un fenomenolog, de un teolog solid, de un poet. O poziţie bogat irigată ideatic de seva moştenirilor apusene şi răsăritene ale scriitorilor şi părinţilor Bisericii. Sfântul Ioan Al Crucii, dar şi Max Scheler, Tereza de Lisieux, Toma d ‘Aquino, poezia poloneză. Expresia supremăa credinţei-Iubirea .
A început imediat după instalarea la Vatican, să viziteze spitalele şi parohiile romane, apoi ţările şi continentele. Providenţa avea planul său cu Karol Wojtila, polonezul care a contribuit decisiv la demolarea zidurilor ideologice dintre ei, occidentalii, şi noi, esticii aserviţi Imperiului sovietic. Papa a fost cu adevărat inspirat de Spirit, prin el a lucrat “ditus Dei”, degetul lui Dumnezeu.

Wadowice, Cracovia, Roma, Lublin, iar Cracovia, Roma, punctul de îmbarcare pentru eternitate. Discursul din 22 octombrie, 78, adresat mulţimii pelerinilor, în San Pietro. Agonia în apartamentul papal din acelaşi loc. Corpul în Bazilică. Sufletul în ceata sfinţilor , sperăm. Omagiul întregului pământ, al Bisericilor, şefilor de state, inclusiv din România.
Enciclicele sale, călătoriile, discursurile, scrisorile apostolice, noul Catehism, apărut sub pontificatul lui, deschizând căi noi credinţei. De la prima enciclică, “Redemptor hominis”, care îi schiţează programul pontifical-“Mântuitorul omului, Isus Cristos, se află în centrul cosmosului şi al istoriei”(1979)- la ultima, e mereu neaşteptat, provocator. “Dives in Misericordia”, 1980, “Laborem excens”, 1981, “Slavorum apostoli”, 1985, “Dominum et vivificantem”, 1986, “Sollicitudo rei socialis”1988, toate ne descoperă linia unui magisteriu sensibil la social, în perspectiva divinului Mântuitor. Ecumenism inspirat în enciclica “Ut unum sint”, 1995, morala ca temei al fiinţei în “Veritatis splendor”, 1993, “Reflecţia despre Soah”, 1998, Scrisoarea de pregătire a Jubileului, “Tertio millenio adveniente”, 1994, unde vorbeşte despre erorile Bisericii catolice, toate alcătuiesc fecunda învăţătură a unui teolog deschis dialogului. Călătoriile lui pe glob sunt tot forme de dialog. Ceea ce face Papa polonez are anvergura unui efort de spiritualizare prin iubire a umanităţii, a istoriei ultime. Nu numai poporului lui Dumnezeu i se adresează, creştinilor , omului ca fiinţă creată, cel din Mexic, Moscova sau România.
Are delicateţea de a susţine retipărirea Bibliei de la Blaj, de a primi delegaţia română a forului academic, de a accepta ca versurile traduse de Nicolae Mareş să-i apară, în revistele româneşti, în volume, dar mai ales vorbeşte despre noi, români cu ocazia vizitei din 1999, la Bucureşti, cu preţuire. Tricentenarul Bisericii Unite, în 2000 , anul Jubileului, îi dă prilejul să fixeze trăsăturile distincte ale acesteia( moştenirea bizantină, martiriul).

Locurile străbătute ca etape ale unui destin au o coerenţa maximă. Naşterea în luna Fecioarei, protectoarea sa, copilăria, greu încercată de moartea timpurie a părinţilor, caracterul tânărului devotat, munca în cariera de piatră, actorul de la Teatrul Rapsodic cracovian, studentul la Litere, apoi la Teologie, în secret, accidentele, episcopul Sapieha, preoţia, 1946, laureatul din 1948, profesoratul la Universitatea Jagellonă, 1953, studiul despre Max Scheler, Conciliul Vatican II, arhiepiscop de Cracovia, din 1964, cardinal din 67, încurajarea legendarului primat polonez Wyszynsky, alegerea, Pontifex maximus din 16 octombrie 78. Pontificatul lung. Şocul atentatului, discursurile, binecuvântările din ferestra de la “terza loggia” a Palatului apostolic, duminicile, neodihna unui mesager al păcii la rase, neamuri, popoare, internarea la Gemelli . Tinerii. Moartea senină, 2005.

Drumuri şi drumul Crucii, moartea deplânsă de omenirea care se strânge îndurerată, dar şi unitară , dincolo de confesiuni sau religii, în jurul unui fiu al secolului. Walesa, Gorbaciov, Bush, Castro, oameni de stat, maica Tereza, sanctuarul de la Fatima, unde depune la picioarele statuii Fecioarei glonţul care n-a reuşit să-l ucidă, în 81. Vizita în România, în 1999, tinerii care la Parcul Izvor, îl aclamă, patriarhul Teoctist, Constantinescu, Theodor Baconsky, ortodocşi, catolici, mons. Robu, cardinalul Alexandru Todea, prietenul său, spun martorii de încredere, “o, Alessandro”, luând-o puţin înaintea papei, pe drumul Calvarului. Călătorii neobosite, de Pavel modern, avertismente: rădăcinile culturii europene sunt cele creştine, medieri de pace în Orient, pelerinajul la Zidul Plângerii şi vizita la Yad Wasem, vizita în Sinagoga de lângă Tibru, în moscheia Damascului. Istorie, geografie, geopolitică, iubire, mesajul lui Isus, iubirea care se cere însoţită de dreptate, Africa, Europa, cu Zilele mondiale ale tinerilor, “te iubim Karol”, muzica veacului XX,Marele Jubileu, el, Pontiful în veşmânt auriu de sărbătoare planetară. Numai în Rusia nu reuşeşte, dar ruşii ortodocşi îi plâng şi ei moartea, nu doar cei catolici.
Papa care a închis obosit de lupta sa ochii a închis o epocă, un un secol, cel al totalitarismelor, a deschis altul, la Jubileu, al libertăţilor, dar a avertizat că fără Cristos drumul omenirii e rătăcire, eroare umană. Libertatea e darul cerului dar şi fundament moral al iubirii tuturor.

Aşteptând paştile

2006-02-06T14:17:00.000+02:00

Dacă odată cu trecerea vremi ne des-podobim de lucruri şi ne esenţializăm, două sărbători creştine ne rămân mereu vii, în ciuda anilor. Una este cea a naşterii Domnului, cealaltă a Invierii Sale. Copilărească şi sublimă, unind umilinţa şi măreţia, prima, tragică şi plină de speranţă pentru noi, cealaltă. Pe temeiul Invierii lui Cristos stă toată credinţa creştinilor. Fără Invierea lui Isus, o spune sfântul Pavel, zadarnică e credinţa noastră şi suntem oamenii cei mai nenorociţi din lume.
Nu putem uita ambianţa sărbătorească a nopţii de Paşti, chiar dacă multe încercări şi deziluzii au săpat adânc în obraji şi în tainiţele sufletelor, mai ales, dârele scepticismului postmodern, sau ale orgoliilor intelectualiste iluministe, născute odată cu veacul enciclopediştilor. Ceva tot a rămas din copilul care priveşte fascinat mulţimea de oameni mari, îngrămădiţi şi totuşi ordonaţi, sfioşi, reculeşi, în curtea unei biserici de ţară, pe un deal, în Maramureş, să spunem, unde puţini încap în biserica de lemn, dar mulţi îşi lipesc urechea de pereţi şi vibrează împreună cu cântările de viaţă care a învins moartea, cu moartea pre moarte călcând. Amintiţi-vă nopţile de Inviere când, cu ai voştri, “unii morţi\alţii plugari”, mergeaţi la liturgia solemnă de Paşti şi veţi retrăi clipele miracolul. Din parte-mi îmi rămâne apropiată modesta biserica veche, de lângă fosta locuinţă a profesorului Zaciu, pe strada care urcă paralel cu Strada Regală. Şi are numele predestinat Bisericii Ortodoxe. Figuri de oameni apropiaţi atunci, azi morţi, bătrâni sau tineri, studenţi la Medicină, profesori universitari din generaţia interbelică, distinse matroane din Clujul intelectualilor, al artiştilor, pictorilor, literaţilor vârstnici. O fi intrat şi Blaga în biserica unde slujise preotul Mureşan, cred că da, ca un adevărat clujean ce era…Să fi ascultat, prin 55, 60, slujba de Paşti, şi el, băiatul de preot din Lancrăm, amestecat printre noi, anonimi, lume, în special, dela Clinicile Universitare? Precis ştie doar fiica poetului, doamna Dorli. Pe Doamna Cornelia, soţia poetului dispărut de câţiva ani, zece, mai precis, am ezitat să o întreb, când, tânăr poet redactor al “Stelei” am fost trimis să aduc o carte din locuinţa de pe Martinuzzi. M-a întrebat în schimb ea, cum mă cheamă şi ea i-a plăcut numele meu, de scriitor, spunea. Dacă am citit versurilelui Lucian, da , Doamnă, răspundeam emotiv, admirând galionul portughez celebru, pe un scrin. Locuinţă caldă, nu opulentă, dar cu magia proprie autorului “Mirabilei seminţe”, tipărită în revista clujeană, după anii interdicţiei de a publica. Aburul creatorului înconjurat de lucruri care s-au îmbibat de emoţii sacre, de tristeţe, speranţe secrete, de bucuria împlinirii operei, de nesiguranţa zilei cu noi şi nemiloase ucazuri. Casă, dulce casă, arcă, în mijlocul potopului, al urgiei, vom învia fiecare din din mormântul lui, sau vom prinde trup glorios, inefabil, pneumatizat ca Inviatul şi sfinţii, din mijlocul caselor în care am stat?
In casa aceea, sau într-o casă de aer şi miresme silvane, transilvane, de Făget clujean şi Dumbravă sibiană, i-o fi adus poetului cineva din familie, în zori, când se crapă de ziuă, Paşti ?Adica, pâine şi vin sfinţite în coşuri încă din în Sâmbăta Mare. Bucate nu consacrate, dar binecuvântate, ocrotite cu mândrie într-o cană de lut, sau într-un pahar foarte curat, ca o cuminecare, dar fără să fie cu adevărat. Un ca şi cum, inventat de preoţii calvini ca să-i atragă pe ortodocşii ardeleni? Obicei pios, bucurie a copiilor, a maturilor deveniţi copii.

Cristos este prohodit şi noi îl urmăm în cortegiu, pe ploaie, într-o zi de vineri cernită, îl conducem la locul unde va sta, un Dumnezeu mort, ce grozăvie, ce întuneric universal, în faţa altarului. Crucifixul la fraţii catolici din Biserica piariştilor, cea de lângă Universitate, e acoperit de o pânză violetă. Versurile lui Manzoni, puţin cunoscute majorităţii cititorilor români,care îl ştiu desigur pe autorul “Logodnicilor “ , mai ales, decât pe cel al “Imnelor sacre”, sunt greu de uitat. Eu am tradus, mai demult, “Invierea” ”A-nviat:scăpat-a morţii\Prada pentru-ntâia dată?\ Cel ce zace-n mâna sorţii\S-a salvat ca niciodată?\Eu vi-o jur pe Acela care\L-a trezit din somnul mare\Că el viu e, n-a pierit..\\ (…)Umple-un tânăr dimineaţa\Stă unde era mormântul\Ca un fulger are faţa\ca zăpada e veşmântul\Celor care îl întreabă\Le răspunde fără grabă\ A-nviat,fiţi fără frică!”.
Dezolarea şi descurajarea totală păreau să fi stăpânit planeta, copil mă şi miram că lucrurile nu au încremenit definitiv odată cu răstignirea apoi cu moartea pe cruce a Fiului.

Negoiţescu, precis că mergea la slujba de Inviere la Catedrala ortodoxă sau prefera totuşi mica Biserică din Deal a copilăriei mele? Cât despre Nicolae Balotă, o spune el însuşi, mergea la Biserica Piariştilor şi, catolic de rit oriental, ca fraţii Boilă, prietenii lui, asculta meditaţiile pascale, pregătitoare, cum se fac şi azi, urma Via Crucis, înainte de bucuria deplină a Invierii. Blajul binecuvântat şi formator al refugiului său îl va vedea ca pe adevărata matrice a naşterii lui spirituale. Ca pe o speranţă a învierii ţării în anii patimilor unui popor întreg. Cornel Regman, probabil se simţea renăscut în satul natal, de lumina Invierii descoperind energiile pământului.
Acolo, la “Biserica din deal” ascultam înfiorat bătaia în poarta masivă şi răspunsul preotului “Cine bate ?” IMPARATUL MARIRII!, CEL INVIAT şi biruitor asupra morţii. Până departe peste grădini scăldate în boarea primăvăratică, se auzea bucurie din bucurie a celor de lângă tine, Cântecul de resurecţie cosmică. Coroane de cireşi, paraşute albe, miros de sevă UşOR dulceag, iarbă parcă pictată a fresco, umedă, pe tencuiala pămîntului negru, smalţul florilor, umed şi el. Invierea. Bizantinii şi Giotto, icoanele răsăritene şi cadrele renascentiste, toate se întrecusereră în culorile devoţiunii sau ale fervorii mistice. Oraşul era smuls în cer de triumful pascal.
Si învierea din 70, o ţin bine minte când în curtea unei biserici bucureştene, alături de Ion Mircea, Ion Pop, de Blandiana şi de Rusan, de Adriana Bittel, colega noastră, cunoscută la Colocviul naţional de literatură al studenţilor, ascultam, un fratern grup multiconfesional, corul improvizat şi entuziast al credincioşilor. Apoi lumânările ferite cu palma, subversive, implacabile, puterea celor mici, duse acasă şi vizita, ca să-i spunem “Cristos a înviat,” la Bogza. Intunericul de pe scările din blockhausul din Piaţa Cosmonauţilor, lumina deşteptată a micilor noastre candele, spirala şi melcul înaintării noastre, uşa închisă. Două lumini lăsate acolo, ca semn de Inviere.
O vinere mare în Portugalia are apăsătoarea, epuizanta urmare a cortegiului cu tobele uriaşe în frunte, unde loviturile cad ucigător de implacabile timp o jumătate de zi, înnorată. Isus şi călăii lui, Maria şi celelalte femei , soldaţii romani, coroana de spini, toate chipurile sunt reale, locuitori din Viana do Castelo sau din Verzim unde este preot Antonio Esteves şi paroh, unde am sosit să vedem credinţa universală în circumstanţe lusitane. Statuia Fecioarei înlăcrămată, purtată de opt oameni, tobele duruind, terorizându-te, anunţând o execuţie, prelungind supliciul cu cruzime, până la clipa atroce a finalului. La celălalt capăt al satului flamurile, praporii occidentali, ne lasă să ghicim lenta înaintare a cortegiului solemn. O fi văzut şi Eliade în Portugalia exilului său, asemenea scene străvechi, provenind din autosacramentales. Dumineca, de Inviere, s-o fi dus să petreacă la Cascais, la Estoril, pe ţărmul mirific al Atlanticului, unde apa sărată pătrunde în curţile de nisip, pe plajele mici ca nişte patio-uri, când spre seară fluxul e în putere, urcând şi caravela blagiană sticleşte la Estoril, jucărie a sorţii, supravieţuitoare a atâtor dezastre şi morţi, arta care durează, cuvântul care învie din cenuşa zilelor rele.
Cei care imită, după milenara tradiţie catolică, personajele istorice şi supraistorice, povestea şi dogma, au feţele transpuse într-un timp ce vine de departe, de dincolo de ei şi nu surâd, joacă, dar şi trăiesc fără clipiri complice din ochi scenariul Tatălui scris pentru Fiu. Dacă în Portugalia pricepi poate cel mai bine vinerea disperării, supliciul lui Isus, în Roma ai revelaţia exlpoziei sărbătoreşti a Invierii, mai ales dacă, fericit călător din Est, ca mine prin 84, 86, ai norocul să te afli în Dumineca de Paşti în piaţa Vaticanului. Sfântul Părinte proclamă Invierea, Urbi et Orbi, pentru toate rasele pământului, de la o mare la alta, de la un ocean la altul, toţi cei aflaţi acolo, albi, negri, indios cu ochii oblici, ruşi cu vocale multe pe limbă, exultă, freamătă, exclamă, poate ca bătrânul centurion : “ Acesta cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era”.
Zilele de Inviere de după 89 , luminile de nestins de lângă statuia lui Matei Corvin, noaptea ce părea de vară deplină, blândeţe a oamenilor şi a lucrurilor acoperite parcă de o pulbere luminiscentă, supranaturală, ca printr–un lichid te-ai fi putut deplasa şi prin materia densă a solidelor, dacă ai fi tras în plămâni până la capăt aerul tare al Invierii.

Maria Magdalena, convertita, celelalte femei care-L însoţiseră pe Calvar, se duc, dis-de dimineaţă, la mormântul Invăţătorului lor. Isus a fost îngropat în grabă, doar, să nu se intre în sabat, legea iudaică interzice îngroparea atunci. A fost pus în mormânt cu o piatră imensă deaupra. După noroiul ploii din ajun, corpul abia au reuşit să-l spele de sângele scurs, s-au ferit să se uite la rănile înspăimântătoare de la mâini şi de la picioare, coasta era şi ea străpunsă şi au fost nevoiţi să-l scalde ca pe un copil. Mama era acolo şi nu mai plânge,avea gura pecetluită de o suferinţa acum prea mare pentru a se revărsa în cuvinte. Au fost nevoite să-l scalde în lichidul din amfora adusă de milostivul Nicodim, smirna funebrală, aloe, aromate, după obicei, şi să se grăbească să-l învelească în giulgiul lui Iosif din Arimateea.. Acum, femeile se îndreaptă spre locul păzit de romani înarmaţi. Poate îi vor convinge şi vor urni ei piatra de deasupra. Dar acolo nu e nimeni. Mormântul e gol. Piatra e dată într-o parte. Nimeni. Prima mărturie este a femeilor nedormite de grija lui Isus. Aleargă la ucenicii ascunşi, dezorientaţi, la Petru, care a tremurat de frică, apoi de ruşine, a plâns ca un om care e singur pe o plută în larg, şi a revenit, după ce-a plâns şi s-a căit. Vineri şi sâmbătâ toată ziua au fost tulburaţi, ca morţi, şi, iată, acum, vestea femeilor, uluitoare, explodând în casa unde se pitiseră de teama represaliilor. Unii le cred pe cele trei Marii, Maria Magdalena, Maria Salomeea, Maria, mama lui Iacob, alţii nu. Să vadă cu ochii lor.Da, asta e..Să meargă acolo, imediat, cine le poate sta împotrivă celor care vor?
Aleargă Petru şi Ioan să vadă cu ochii lor mormântul gol, un semn, ceva , unde s-a dus răstgnitul, dacă s-a dus. Bătrânul pescar e întrecut de mai agilul discipol, de tinereţea lui Ioan, care fuge de rupe pământul, sigur că el ajunge primul, dar nu intră în peşteră… Da, femeile nu mint, e gol mormântul şi minunea cea mare, giulgiul stă împăturit frumos, atent, pus de-o parte. Luna Nissan, cântă o pasăre, ce-o fi? e primăvară. Maria Magdalena îndrăzneşte să-l întrebe, crezându-l grădinar, pe un bărbat, aflat în jurul mormântului : “Unde L-au pus pe Domnul?”.Vocea care-i răspunde e cea cunoscută, iubită, urmată. E chiar Domnul, Dumnezeul său şi al nostru, pe care noi orbi nu l-am recunoscut, de multe ori. Si femeile aud întrebarea, cât de adevărată, a unui mesager ceresc. Sunt doi îngeri, unul la căpătâiul, altul la picioarele mormântului gol, doi tineri în veşminte albe. Intreabă simplu unul dintre ei:”De ce îl căutaţi printre morţi pel Viu?”. Clar. Tranşant bun-simţ şi îngăduinţă pentru cei care nu văd realitatea vieţii care învinge moartea.

După Inviere, Isus se coboară în iad la protopărinţii noştri, Adam şi Eva, îi ţine bine de încheietura mâini, salvându-i, salvându-ne, trăgându-i spre lumina de deasupra, vestindu-le că s-a sfâşit chinul lor, al celor morţi înainte de venirea Lui. Cum tragi un disperat dintr-o bulboană, dintr-un vârtej, aşa îi scoate de acolo El din întuneric, aproape că îi zmuceşte, ca la un urcuş mai greu, ca la munte, cănd îl prinzi pe cel gata să alunece în hău. Sau aşa cum părinţii îşi scot, cu puterea trupului şi a sufletului, copiii dintr-o groapă aflată pe câmp, sau dintr-o gură de canal.

Toma pipăie coasta rănită de suliţă, ba în tabloul lui Caravaggio, eu cred că îşi vâră cu o oarecare necuvenită familiaritate degetul în abisul mântuitor. Corpul lui Isus a stat de vineri seara până duminică dimineaţa în mormântul rece. Pe vălul păstrat la catedrala din Torino, văl adus din Palestina de cruciaţi, s-au imprimat liniile unui corp torturat. Dacă trupul ar fi rămas mai mult de atât, aşa, învelit strâns şi umezit de balsamurile tradiţionale, zic savanţii, imaginea quasi-fotografică, în negativ, a Misterului s-ar fi stricat. Aşa a rămas imprimată în pânza giulgiului statura şi chipul unui crucificat din anul 33. NASA a prelucrat imaginea tridimensional, aşa ne apare chipul din icoane al Mântuitorului. Nimeni nu-i obligat să creadă că Nazarineanul născut din Fecioara Maria a înviat. Eu unul, şi nu sunt singurul, o cred nesmintit. Si vă spun cu tărie: Cristos a înviat!

Adrian Popescu

Berea şi biserica

2006-02-06T14:15:00.000+02:00

A început beţia primăverii care transformă centrul Clujului în cârciumă. Serbările populare, târgurile de artizanat, ziua Europei, toate respectabile , deziderabile în sine, dar asociate cu berea şi micii, cu sfara şi cojile de pe jos, seamănă a nuntă de trei zile, chermeză şi chef cu lăutari. Barurile de campanie lucrează fără oprire, setea e mare, căldura o sporeşte, berea în spume acoperă strada. Locul e nepotrivit, din start, inima oraşului. Ne respectăm unii pe alţii, respectăm specificul urban, insituţiile, suntem cetăţeni ai Europei. Eludăm normele de civilizaţie, nu ţinem cont nici de prezenţa bisericilor cu perimetrul lor sacru, nu mai mai suntem europeni, degeaba invocăm Bătrânul Continent, ne întoarcem în devălmăşia arhaică, dinaintea codului urban unanim acceptat.

Festivalul berii s-ar potrivi mai spre marginea oraşului, nu exact pe arterele centrale, unde câteva zile chermeza paralizează circulaţia. Nu că aş dispreţui spumoasa băutură, dar pentru câteva zile oraşul îşi transformă centrul, de la librăria Universităţii şi biserica Sfântul Mihail, până la Catedrala ortodoxă şi Teatrul Naţional, într-o cârciumă cu bere în pahare de plastic, cu micii şi cârnaţii valahi şi ciozvârtele strămoşeşti, toate întoarse pe grătar direct în stradă. Fumul şi vacarmul, viermuiala nu ocolesc vecinătatea bisericilor. Românul, se ştie, că e frate cu berea. Dar şi cu dracul? Caterala greco- catolică” Schimbarea la faţă” înoată în fumul grătarelor, nu cele din infern, fireşte, cele cu guleaiul lui Ivan Turbincă. Oktoberfestul munchenez, sărbătoarea berii la nemţi, vă asigur că nu se desfăşoară la poarta bisericilor lor baroce, ci în sudul oraşului, într-un loc special ales.
Nici Catedrala ortodoxă, la cîteva sute de metri mai în jos, nu e ferită de zgomotul iscat de târgul olarilor. Ceramică populară de la Horezu, sculptură în lemn, de Maramureş, icoane pe sticlă. Frumoase toate, dar târgul e târg, cu dute-vino, voci nedrămuite, la doi paşi de cei care ascultă liturgia diminicală afară, pe treptele neîncăpătoarei catedrale. Nu ar fi fost mai în ton cu peisajul de la pădurea Hoia, ori de la Sala Sporturilor, forfota târgului, vesela deambulare cu berea îm mână, fumul vetrelor tradiţionale, decât pe străzile oraşului. Regia amplasării meselor berarilor şi grataragiilor pe Corso mi se pare că ţine de o subproducţie. ”Filmul “ carnavalesc este cu tineri imberbi care “rad tot”, maturii nostalgici retrăind maiul muncitoresc, scene cu pamponi şi bibici, miţe şi girimeşti, lume, lume. Din cornul unei abundenţe precare berea curge valuri. Mai încolo, pe o latură a Catedralei romano–catolice, instalaţii de bâlci modern, un fel de ciocan imens, cu cuşti, “rangers”, urcă tinerii în cer şi-i prăbuşeşte, cu ţipete. Dar încă nu aţi văzut tot.

Oraşul va rămâne, câteva luni bune, pătat de grăsimea uleiurilor râncede,de berea acrită, chiar dacă glasurile grobienilor băutori şi vacarmul de circ le vom uita. In zilele Festivalui internaţional dedicat lui Blaga, cetatea s-a transformat,ca sub o vrajă rea, peste noapte, în câmpul unui iarmaroc sătesc, în târg medieval, grosier şi vulgar, unde se beau şi se mănîncă produsele tipice ale veacului, cu pofta săracului, dar fără respectul cuvenit în faţa bisericilor. Străbunii noştri organizau şi ei petreceri câmpeneşti, la iarbă verde, nu la asfalt, civilizate întâlniri, cum vezi prin filmele vieneze, sau la “Junii Sibiului”,ori la Fântâna Sf. Ion. Sărbători, nu beţii care să-i oblige pe oamenii veacului XXI să urinezi la colţ de stradă, să lase peste tot mormane de hârtii unsuroase, cutii strivite, mucuri, coji de seminţe, neant.
Locul petrecerii populare nu a fost niciodată, la români, în faţa bisericii, ci în spatele ei.

Black out la Roma

2006-02-06T14:14:00.000+02:00

E black out în aproape întreaga Italie.Buio totale, întuneric dens. Azi noapte m-am trezit, ca de obicei, cu un soi de bucurie calmă să privesc cupola catedralei Sfântului Petru, iluminată, o stâncă unde străluceşte un far, o navă, deasupra tutor celorlalte clădiri din perimetrul sacru. Cupola e învăluită într-un giulgiu de ceaţă, difuz luminată. Ora 3. Brusc, mă cuprinde neliniştea, ce s-a întâmplat, ce s- a tulburat în cosmos, de ce s-a micşorat până la o flacără de veghe lumina care parcă iradia dinăuntrul bisericii Pescarului ? Judecata din urmă va începe într-o zi obişnuită, ca oricare alta.Ca în zilele Potopului, când oamenii mâncau şi beau, se însurau şi precis făceau bani. Aşa crede şi Czeslaw Milosz în “Ziua sfârşitului lumii”, sobru tablou al Apocalipsei, care creşte, ciupercă atomică silenţioasă, fără deflagraţie, se înalţă din cotidian, strivindu-ne. Străzile urbei sunt cufundate în smoala nopţii profunde, numai farurile autonome ale maşinilor străpung perdeaua compactă. Trenuri oprite, oameni în lifturi blocate, metroul mort. In pieţele Romei, la Navona, la Spagna, lângă gara Termini, unde au fost anunţaţi dj renumiţi şi concerte maraton, veselie şi petrecere, o noapte albă, la Campo dei Fiori, peste tot după ora 3, mesele scoase afară în aşteptarea concertului nocturn au fost părăsite, în grabă. Lumânările de rezervă s-au consumat repede.Inutile, deci, fără generatoarele de curent, estrada, microfoanele, agitaţia, aranjamentele mondene, sentimentale, favorurile.O noapte întunecată, la Paris şi Roma. Altfel decât şi-o imaginase omul. Parcă ar fi început războiul de pe urmă. Pahare cu bere “alla spina”, bucăţi de pizza romana, cu caperi şi anchoa abandonate. Goale străzile oraşului, maşini de pompieri doar, rar câte un întârziat, orbecăind. Numai la un colţ de cartier străvechi, antic, popular, pe lângă via dei Giubbonari, Piaţa Farnese, teatrul lui Pompei, statuia de care se lipesc, obicei medieval păstrat până azi, bilete satirice, imprecaţii, interogaţii acuzatoare e neclintită. Pasquino, chip de zeu al polemicii, nas mare, faţă urâtă, e plin de hârtii incendiare, pasquinate, unde comuniştii acuză guvernul, cetăţenii întreabă municipalitatea, corupţii sunt vituperaţi, umorul nu lipseşte, dar sarcasmul buruieşte.
Camera pe care o am, câteva zile, la ultimul etaj al colegiului religios Pio Romeno e şi ea în obscuritate, dar nu în beznă, raze pale, o luminiscenţă încurajatoare se prefiră dinspre cupolă. Deschid fereastra care dă spre clădirile de pe Gianicolo, spre Urbaniana şi Colegiul ucrainenilor din vecini de noi. Ca să ajungi aici trebuie, pornind din stânga bazilicii San Pietro in Vaticano, să treci de Sfântul Oficiu, cu faţada sa severă, de piatră cu muchii ascuţite, de biserica saxonilor, la colţ, apoi să o iei pe strada Penitenţierilor, să laşi în urmă, pe la semafor, Piaţa Della Rovere şi în fine să urci colina Gianicolo.
Nu se disting bineînţeles nici liniile elegante ale unei mici loggii, parcă suspendate, desprinse de corpul construcţiei masive, un fel de chioşc, un observator, o încăpere de sus, în azur, de la uniţii ucraineni- un răsfăţ arhitectural - în plus în formă de templu roman. Nici literele italice negre, distincte, alcătuind un poem horaţian, parcă, săpate în calcarul frontonului unui palat, înspre vest, unde se află şi mica gară a Vaticanului. Noaptea , aud o ploaie depărtată, ritmică, roţile trenurilor. “Rândunicile înveselesc tot acoperişul, copiii casa”. Acestea-s cuvintele săpate sub acoperiş.

Nu departe de stejarul poetului Tasso, e o mică fântână cu apă rece unde trecătorii, romani sau pelerini, se opresc să bea. Aşa fac şi eu bineînţeles mai ales că i-au în piept “salita”Sant Onofrio, urc dealul, de obicei, fără să mă odihnesc până la străvechea biserică Sant Onofrio, precedată de spitalul Bambin Gesu. Apoi mai calm, aproape acasă, încetinesc pe la la barul Negresco, rotund, îmbiind de acolo priveliştea munţilor şi a Urbei, într-o vastă panoramă.Turle de biserici ale căror nume se declină în lumea întreagă, , pini umbrelă, Panteonul, Forul, Palatinul, Urbea, universul, o parte a sa, holomerică.
De acolo mai sunt doi paşi dar apa e irezistibilă.
Pe Passegiata del Gianicolo se află un mic ţinut românesc. Iţi deschide uşa grea, de fier, verzuie, Rafael, un indian cu faţa smeadă şi pătrunzi în curtea unde te întâmpină, în dreapa intrării, o cruce de lemn maramureşeană. Biserica, în stânga, două treimi din zidire vizibilă, cealaltă parte e înglobată în construcţia institutului, aşa că pătrunzi dinspre interior spre icnostasul tradiţional, aur şi roşu; pe pereţi, pictură mai nouă dar în acelaşi spirit răsăritean, icoanele, din faţa altarului, aduse poate din Transilvania. Voci de acasă, chipuri familiare, rectorul, Raquez, e un belgian cu barbă de călugăr oriental, vicerectorul, relativ tânăr, longilin, senin la chip, un român, Mihai. Mai ţin minte clinchetul paharelor la o aniversare a Colegiului Pio Romeno, din 1998, când am ajuns cu Marian Papahagi, cu Dacia sa agilă, străbătând de la Accademia di Romania, spre Gianicolo traficul, podul peste Tibru, descinzând la timp printre invitaţi. Prelaţi, secretari ai Curiei romane, trimişi ai Vaticanului veniţi la sărbătoare.Şi Marian strălucind, ca de obicei, volubil, destins.Acum a rămas cristalul paharelor să păstreze sunete care au murit şi sufrageria voci ce nu mai sunt.Black out.
Galaction care iubea Gianicolo, descriindu-l cu fervoarea călătorului, simte sursele, vechimea nobilă, porozitatea trecutului care e prezent palpitând.Ce să le spui tinerilor ieşiţi în halate albe la capătul străzii în pantă abruptă de lângă spital,în soarele roman de septembrie? Versurile lui Cosimo, desigur, melancolic declamate , “Quant’ e bella giovinezza/…şi ei să surâdă cu îngăduinţa amuzată a tinerilor faţă de vârstnici, ţi-ai trăi traiul, ţi-ai mâncat mălaiul. Te aşteaptă iadul, purgatoriul sau raiul, adaug în gând.
In camera –chilie de la parter, scările sunt grele, picioare umflate, corpul greoi, ce brazde crude taie vârsta din carnea tânără odată, s-o fi trezit şi părintele Carnazio. Stă pe marginea patului ca mine şi perindă imagini? Afară e acum o lumină lăptoasă, de la stele, parcă ar fi o noapte din Tările baltice. Monseniorul, pe care l –am cunoscut acum 25 de ani era un bărbat viguros, cu energia pe care o dă credinţa . Era prima mea vizită la Roma, poate uşor speriat de Urbea eternă, căutând un contact cu oamenii altor timpuri. Unul dintre aceştia era blăjeanul rămas la Roma după 1948, istoric recunoscut al Bisericii Române Unite . Monseniorul Pamfil Carnazio lucra la Vatican, în interiorul Cetăţii, mai mult la Secretariatul de Stat, citea printre primii predicile papei, înainte de a fi rostite, era un apropiat al providenţialului cardinal polonez ales în 78. Mi-a dăruit o Biblie în italiană, I-am dăruit o carte de versuri, “Umbria” din 71, de unde a citit sub ochii mei două poeme, “Absalom”, s-a deschis acolo volumul, apoi textul de pe copertă, mistic, scăpat de cenzură ca prin minune, curios de îndrăzneala celui care se încumetase să-l caute ajungând până La terza loggia, Terasa a treia, din interiorul Palatului vatican. Într- cameră specială cu gardă elveţiană la uşă, culorile michelangioleşti binecunoscute, portocaliu, albastru, chivără sau beretă, panaş, într-o încăpere cu o masă lungă, joasă, rezervată ziariştilor, se primeau persoanele de încredere. Cu o firavă recomandare, obţinută de la o doamnă cunoscută la Belgrad, călătoare spre Milano ea, eu spre Perugia, întâi, cum de i-am inspirat încedere ? Trebuie să-l întreb într-o zi dacă vor mai fi zile.

Alegerea papei , fumul negru, gri, alb, care s-ar fi putut vedea de aici, atunci,în 78, ai fi putut simţi şi mulţimea fremătând de aşteptare. Din locul acesta din geamul deschis ai fi auzit, desigur, uralele credincioşilor, surpriza din glasurile lor din luna ceea binecuvântată, pentru Europa estică, mai ales, de octombrie 16. Cuvintele rostite, imediat după alegere, de Ioan Paul al II, le-am purtat ca pe o medalie sfinţită, ascunsă sub cămaşă, un îndemn tainic murmurat la întoarcerea în ţară. Prin Monseniorul Carnazio am obţinut de la Pontificala Prefectură o invitaţie la audienţele papale de miercuri.Am fost aproape de Sfântul Părinte, în Sala de audienţe, apoi într- o curte interioară , San Damaso, “la seconda loggia” a palatului vatican,unde am coborât prea devreme, greşind butoanele liftului, în fine, după 90 în Catedrală, la doi paşi de cel care a schimbat soarta milioanelor de supuşi ai comunismului, cunoscut pe propria piele, dărâmând ziduri ideologice.
Acelaşi, altul fizic, slăbiciune şi forţă interioară, secret al sfinţilor. La Bucureşti, în 1999, la Parcul Izvor, ochii îi vor străluci la fel ca şi acum când, trece pe culoarul din catedrala arhiplină, apoi, la câţiva metri lângă mine binecuvântează un copil,ţinut în braţe de părinţii exultând, papa are ochi imenşi, umezi, cercetători ca ai unui vânător de urme angelice în aer, în obrazul credincioşilor, sub bolta catedralei cu baldachinul lui Bernini în mijloc, unde abia de câteva minute a terminat de concelebrat liturgia solemnă... 8 decembrie , sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri. “Totuus tuus…”, deviza polonezului care conduce barca Pescarului de oameni,are claritatea abandonului marian total , devoţiunea faţă de Mama universală care ne conduce la Fiu. Fecioara Maria ne deschide drumul, papa îl urmează, consecvent, cu preţul sângelui, al eforturilor eroice, carnea muritoare tăiată într-n tipar cristic, suferinţa care dă rod, din iubire.
Monseniorul mi-a dăruit în 78 un lucru de preţ, m-a condus, aproape de mână, cu un zâmbet, pe coridorul rezervat papei, coridor decorat de frescele lui Rafael. O alegorie a sufletului care se apropie de cer şi a celui care se sălbăticeşte, îndepărtându-se de Dumnezeu, au valoarea sentinţelor inspirate de Spirit, nu doar a artei sub mâna lui Sanzio.Urbinatul universal. Si într-un un colţ harta Tărilor române, în fresca renascentistă de pe pereţii culoarului privilegiat, închis publicului.
Black out în Italia. Rememorez Roma mea. Nucleul vatican, mai ales, descoperită treptat, concentric, vreme de un sfert de veac, ani tineri şi marile biserici, cele şapte, pieţele, fântănile, pinii, pisicile din Villa Borghese, muzeele.Vin anii maturi, grădinile Vaticanului, studioul de unde se transmite în ţară liturgia duminicală, institutele religioase, unde am stat, o vreme,pe lângă Mura Vaticana, mai sus de muzeu, de unde se văd de pe terase rondurile şi arborii dinăuntrul micului stat în stat.Liturghia matinală cănd îl ajut pe preot să-şi îmbrace stola, capela la mezanin, florile mereu proaspete şi icoanele de obicei bizantine, conversaţia la masă cu teologi tineri, Alejandro, spaniolul din Pamplona ardentă, congolezul, polonezul, filipinezul care -mi dăruieşte o pălărie bună pentru musoni.
Blak out, întuneric, lumină difuză, laptele zorilor pe care îl cânta Celan, nu peste mult se va albi de ziuă, sper, dacă e totuşi începutul Apocalipsei, lentul sfârşit inexorabil, Judecata? Si pacea de o mie de ani, care urmează celei de a doua veniri a Fiului.

Constructorii Europei

2006-02-06T14:12:00.001+02:00

Constructorii Europei, benedictinii, au în fondatorul ordinului lor şi al mănăstirii Montecassino, Benedict, născut în 11 iunie, 48o, un exemplu de profunzime religioasă şi de eficientă lucrare socială. Nu numai ei, fireşte, modelul de viaţă benedictin, devenit adjectiv, conotează laborioasa osârdie, particularizează spiritul european însuşi. Suntem, prin aceşti călugări, activi în Evul Mediu , în scriptoriile mănăstirilor, dar şi la catedra universităţilor, mai riguroşi, mai aproape de descoperirile ştiinţei, nu doar de adevărurile credinţei. Un învăţat belgian, istoricul Leo Mulin, mă vrăjise cu expunerea sa într-o vară la Rimini, acum vreo 7-8 ani, explicându-ne calm, într-o excelentă prelegere cât de mult le datorăm benedictinilor. De fapt, măsurarea modernă a timpului, sau obţinerea celor mai bune soiuri de grîu, sau de vin este meritul lor. Necesităţile religioase au mers mână în mână cu cele practice, ei sunt constructori de catedrale, dar şi de case pentru nevoiaşi ori mai ales de structuri mentale. Mentalitatea benedictinilor se menţine sub o formă esenţializată în construirea spaţiului politic european postbelic. Cred că se păstrează ceva din îndemnul benedictinilor, “ora et labora” la Robert Schuman, la De Gasperi, politicieni şi creştini, dincolo de apartenenţa lor la o confesiune anume. Răbdarea, încrederea în Providenţă, simţul moral, perspectiva îndepărtată, convingerea că durată lungă contează mai mult decât aranjamentul efemer.
La noi, Blajul are multe dimensiuni laborioase, aproape de spiritul benedictin, profesorii- preoţi schimbând fără efort amvonul cu catedra, formând metodic viitoarele generaţii, lucrând la edificarea unei ţări în rând cu celelalte ţări europene.
Nu doar Benedict, în Occident, este cel care a organizat viaţa monahală, dar şi Ioan Cassian, în Răsărit, a făcut acelaşi lucru durabil, aşa cum Sf Vasile,(+379) dătător de reguli monastice şi scrieri dogmatice, stâlp al Bisericii constantinopolitane, autorul unei liturghii, organizează
spitale, azile, cantine pentru cei nevoiaşi.
Nu mai puţin iradiante de cultură sunt şcolile de traducători sau copişti, de la Neamţ, cu Paisie Velicicovschi , ori de la Putna, Dragomirna, sau, mai târziu de la Cernica. Adevărate izvoare de rugăciune şi binefaceri.

Călugării de azi urmează şi ei îndemnul benedictin, se roagă şi lucrează, chiar dacă spiritualitatea răsăriteană pune preţ mai mare pe contemplaţie, decât pe acţiunea imediată. Oricum, fiecare ordin are propria carismă, dar toate acelaşi scop, adorarea Creatorului şi iubirea creaturilor. Ordinele călugăreşti, benedictini, franciscani, dominicani, sau bazilieni răsăriteni, ori monahi ortodocşi , congregaţiile, de călugări sau călugăriţe, sunt parte a Europei străvechi şi a celei viitoare.Construcţia lor inefabilă e mai trainică decât cea văzută, însoţind-o cu o discreţie devotată.

Ce m-a învăţat cardinalul?

2006-02-06T14:12:00.000+02:00

Prima întâlnire: un bărbat înalt, de o desăvărşită distincţie, neaplecat, în ciuda celor 16 ani de închisoare. Oraşul ardelean e bine cunoscut credincioşilor Bisericii Române Unite: Reghin. Strada are nume baladesc, blagian : Apalina. O locuinţă unde preotul Todea, uns în secret mitropolit, în 14 martie 1986, primeşte, ascultă, sfătuieşte, ajută mulţimea de oameni. Incă nu a devenit, prin Concistoriul din 28 iunie 1991, cardinal. Dupa Iuliu Hossu, alt martir şi mărturisitor al credinţei, născut şi acesta într-un modest sat ardelenesc, Alexandru Todea este cel de al doilea cardinal român.
Mă întâmpină, firesc, afabil, prietenos chiar, e începutul ieşirii din catacombe a Bisericii Greco-Catolice, iarna , 1990. Nu mă descoase, nici nu mă cercetează, prudent, mefient, discutăm, ca si cum ne-am cunoaşte de mult timp şi, la un moment dat, începem să conversăm în italiană. Mă simt bine în prezenţa sa, vădit carismatică. Il caut pentru a-i sta la dispozitie, dacă vreodată va avea nevoie de energia mea de credincios, când şi dacă va socoti necesar. Despre Sighet si despre alte locuri ale infernului detenţiei comuniste îmi povesteşte plin de umor.,,Am fost şeful măturătorilor acolo !" Râde, tinereşte, spontan, pe o stradă de-acum celebră din Reghin, conducându-şi oaspeţii, care abia l-au cunoscut şi, iată, îl îndrăgesc deja pentru totdeauna. ,,Purificarea memoriei", despre care vorbea Sfântul Părinte s-a înfăptuit deplin, de la început, în fostul deţinut şi persecutat politic. Slujise şi cu cătuşele la mâini Sfânta Liturghie. Vinul şi pâinea, în cantităţi mici i le procuraseră un gardian binevoitor. Să fi fost paznicul acela un consătean din Teleacul natal, din Reghin, din Blaj? Un fost elev , un convertit, văzând chinul suportat eroic de oameni Biserici Unite?

A doua întâlnire: e frig, sunt la Blaj în audienţă la Mitropolitul Todea , cu un grup de italieni. Ne serveşte un secretar, un preot mai în vârstă ,cu un strop de coniac, să ne mai încălzim trupurile. Cardinalul e stralucitor, elocvent. Cu puţin timp în urmă a încurajat entuziast reînfiinţarea mişcării religioase a laicilor, AGRU, aşa de eficientă în lucrarea sa pusă în acţiunile culturale şi caritative, înainte de 48. Ne simtim electrizaţi de vocea şi gesturile omului croit după o măsură de uriaş al credinţei înfăptuitoare.
Glumind, ne oferă câte o fotografie, el în purpura de cardinal, pe o terasă de lângă “mura vaticana”. La Sua Eminenza, Alexandru, Alessandro, cum îi spun ceilalţi cardinali, urmând intonaţie afectuoasă( zic martorii audienţelor restrânse)) Sfântului Părinte. De fiecare dată, îi zâmbeşte şi-l îmbrăţişează fratern, bucuros, când se întâlnesc, la conferinţele episcopilor uniţi români sau cu alte prilejuri. In 1999, Ioan Paul al II-lea va îmbrăţişa un om bolnav, plângând de emoţie, slăbiciunea suferindă şi ispăşitoare a lui Alexandru, mitopolitul şi cardinalul, în scaun de suferinţă, acolo în catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, un trup semiparalizat, dar surâzând printre lacrimi.
Uitase să vorbească, paralizat, în casa lui din Reghin, dar, încet-încet, deprindea iar, copil a doua oară, vorbirea. Rugăciunile, primele, puteau fi rostite, ele nu se şterseseră din memorie, din rostire, apoi liturghia o putea spune pe patul de chin.
Nu, nu pozează, în adunările cardinalilor, ale ierarhilor , la Roma sau aiurea, nici pe terasa aceea, din apropierea Vaticanului, probabil în vizită la unul dintre institutele religioase care abundă în zonă. Mai sus de intrarea la Muzeele vaticane, pe dealul cu zid şerpuitor, unde am stat şi eu în 9o, la Casa di Nazareth, cu teologii tineri,un filipinez, un polonez, doi congolezi, lume senină, generozitatea gesturilor, civilizaţie creştină, tipar european, universalitate şi culoare naţională. Conversaţii prietenoase la masă, şi liturghie, în zori, zilnică, în capela de la mezanin, mereu înmiresmată cu ofranda crinilor proaspeţi, a tuberozelor mirosind feciorelnic, a trandafirilor albi, sub icoana bizantină, familiară, Născătoarea cu pruncul, cea numită a Bunului Sfat. Icoana de la Vladimiri.
Alessandro se simte ca peştele în apă, în oraşul studenţiei sale. Nu a trecut parcă mai bine de un jumatate de secol, de când studia cu diligenţă ardelenească la De Propaganda Fide. Oraşul Etern l-a învăţat că lucrurile esenţiale, principiile, credinţa, încrederea în Providenţă, virtuţile, adevărul nu se pot trăda fără a ne pierde pe noi înşine, că morala nu e de vânzare . In toate trebuie să vedem, să ghicim planul Domnului, nu să ne încredem în planurile omului. Mie îmi şi scrie, inspirat,cu mână sigură, pe verso-ul fotografiei : ''Tot ce izvorăşte din clocot spiritual şi se revarsă asupra altora este prezenţa lui Dumnezeu, care vă binecuvântează şi Vă va da ajutorul necesar'’.'O excelentă caracterizare a tinereţii ca dăruire şi fervoare, a ceasului mirabil petrecut în comuniune, acolo, de noi cei adunaţi în numele Celui pe care îl slujim, după puteri, un concentrat crez si o autodefinire în filigran.
De atunci, din 1992, ţin pe birou imaginea acestui român universal, tânăr mereu, în ciuda mai târziu al unor grele suferinţe, reuşind să reconecteze trecutul cu prezentul, încă fragil, atunci, incert, şi viitorul, în care avea încredere că va rodi bogat. Incredere şi în cei care îşi vor începe, după o perioadă de interdicţie de 50 de ani, studiile, în oraşul studiilor sale. Roma îl modelase cu o delicată vigoare, îi dăduse fermitatea principiilor, care pot îmbrăca eleganta retorică a civilităţii seculare, uneori, dar rămân neclintite în puritatea lor. Ad majorem Dei gloriam. Uşile de bronz se închid în faţa celor care vor sa intre cu gând viclean, nu doar în Catedrala Pescarului de oameni.
...Creatorul suflase cu blândeţe aburul latin în tânărul trimis la studii in centrul Oraşului Etern, dacă nu chiar al lumii. Ca în fluidul sticlei pe care meşterul o dilată cu plămânii săi, în fiinţa Cardinalului se păstrase suflul harului, un indelebil sigiliul roman, alcatuit din farmecul matinal al pinilor şi răcoarea fântânilor urbane, din liniştea bibliotecilor şi ecoul lanţurilor lui Petru , dintr-o biserică adăpostindu-l pe Moise a lui Michelangelo, din înfiorarea carcerei martirului, lângă Campidoglio, din coridoarele cu fresce ale Vaticanului, din doctele prelegeri teologice ale profesorilor, din cuvintele miilor de liturghii, totul se absorbiseră în el.

A treia întâlnire, Blaj, 28 mai 2002. Ultima întâlnire cu Alexandru Todea aici, pe pământ,are loc pe esplanada, il sagrato, Catedralei Mitropolitane. Inălţat pe un catafalc solemn , sicriul masiv. Plumbul a fixat definitiv vitraliul scenei sacre, preotul în momentul ofertoriului, cu soarele ostiei ridicat deasupra creştetului în mâinile întinse spre Dumnezeu…
De acum, numai soarele spiritual va însufleţi străvezimea corporală.
Pe esplanadă ,oficiind slujba de înhumare, după Liturghia solemnă, Mitropolitul Bisericii Romane Unite Greco- Catolice, Lucian, alături arhiepiscopul George, episcopii Virgil, Ioan, Florentin, fratii romano- catolici, arhiepiscopul Ioan Robu, episcopul de Iasi, Gherghel, episcopi din Ungaria si Ucraina, trimişii altor culte.Vizibil îndurerat , neconjunctural îndurerat, mesagerul Sfântului Parinte, cardinalul Achille Silvestrini, care l-a cunoscut de câteva decenii, grele pentru Biiserica Unită, pe defunct, apoi nunţiul apostolic, elveţianul Jean -Claude Perisset.
Cardinalul Alexandru Todea care ar fi împlinit 90 de ani în 5 iunie s-a stins în chiar luna Sfintei Fecioare, pe care a cinstit-o, ca un vrednic fiu spiritual.
Ca si cum l-ar fi chemat mai repede, în ceata celor drepţi, s-a dus să întregeasca splendoarea cununei martirice a Bisericii Unite, lângă ceilalţi 11 episcopi plecati mai demult. 12,ca apostolii, dar nici unul Iuda printre ei, va exclamaun papă, în anii aceia negri, de interdicţie a Bisericii Unite cu Roma.
Oficialitaţile par şi ele pătrunse de gravitatea clipei. Simt oare, într-adevăr, ,şefi de partide, lideri politici, miniştri, consilieri, Emil Constantinescu, Doina Cornea, Augustin Buzura, televiziune, ziarişti, credincioşi de departe, de aproape, ce pierd? Că pe lângă ei, pe lângă noi noi, să-l atingi cu mâna, se scurge un fir, un şuvoi, o apă a eternităţii, a duratei vii? Că lângă Inochentie Micu Clain, de-acum, în catedrala mitropolitană a Blajului, în fata iconostasului stralucitor, în partea stângă ,va fi depus, sub o lespede, corpul unui mărturisitor eroic al acestei mirabile Transilvanii, care l-a dat pe enigmaticul Blaga.
Provincie ardelenă, tu nu ai fost săracă nici în poeţi, nici în martiri ai Unirii. Ce sunt vigurosul sculptor Romulus Ladea, ori Ion Vlasiu, sau istoricul Constantin Daicoviciu, sau David Prodan, decât urmaşii peste secole al spiritului universalist al corifeilor Scolii Ardelene ?
Multimea care, ordonată, dar fremâtând, înconjoară , în semicerc, catafalcul, pare o trupă îndoliată de pierderea conducătorului legendar. Simte, cred, unicitatea clipei care se densifică, lent, dar ireversibil, eternizându-se. Răspândită în parcul din faţa catedralei, lumea asistă cu devoţiunea celor care ştiu că el, cardinalul lor, mitropolitul, protopopul, preotul, pleacă să mijloceasca pentru ei la Cer. Se mută dincolo de vizibila alcătuire terestră un ierarh cu suflet de adolescent.
Catedrala şi corpul cardinalului romn par înălţate de palmele celor care numeroşi se roagă, acum, la despărţire, acolo în Blajul cu vocaţie universală.
In curtea Palatului Mitropolitan, văd chipul tras, palid, al P.S. Virgil, aud vocea cu sonorităţi candide a rectorului de la ''Pio Romeno'', de pe Passeggita del Gianicolo 5, belgianul cu barbă colilie, Olivier Racquez, îl reîntâlnesc pe vicerectorul Mihai Frăţilă, pe tânărul preot unit Eduard Fărtan, de la Atena.
O lume întreagă unde Cardinalul are rolul nucleului care ordonează vizibil şi invizibil jocul stropilor zglobii, sau prea îndepărtaţi, dă impuls celor prea lenţi, dirijând structuri ecleziale, mişcări spirituale, energii tinere şi impulsurile laicilor, totul în bună rânduială cu modestie şi ajutorul cerut, mereu, al Sfântului Spirit, cel care iliminează şi uneşte. Cel care rotunjeşte în mănunchi diversitatea. Ce m-a învăţat, esenţial, Cardinalul Alexandru Todea? Universalitatea concretă.
Fiul Transilvaniei, al României, nu mai puţin al Europei creştine intuise, poate devreme , că tinereţea e sursa care trebuie redescoperită pentru a nu deveni rigizi. Afecţiunea pe care Ioan Paul al II- lea i-a aratat -o aici îşi află una dintre explicaţii, în încrederea comună că sfinţii mileniului al treilea pot să se maturizeze, puţin cunoscuţi încă, printre noi, că ei sunt chiar tinerii de-acum , au vârsta şi chemarea celor de azi…
Aşa cum lectia de consecvenţă şi verticalitate morală a Cardinalului român se sprijină pe preţioasa convingere că Domnul trebuie ascultat şi slujit în ciuda obstacolelor şi a vicisitudinilor, împotriva oamenilor care trădează credinţa din comoditate, dar fără să-i judecăm noi, aici, ei sunt” instrumentele sfinţirii noastre”, va exclama ierarhul unit, închis la Sighet.
Lecţia majoră a lui Alexandru Todea a fost simplă, dar indestructibilă în spiritul ei, între local si universal nu există, prin viziunea credinţei catolice, nici o contradicţie, ci doar o fecundă complementaritate. O lecţie pentru globalizarea care nu trebuie să ducă la pierderea identităţii. Cu conditia sa respecti ordinea lucrurilor, spiritualul luminând materialitatea, ordine firească, sădită de Atotputernic în noi şi în lumea infinită.

Discul

2006-02-06T14:11:00.000+02:00

După ce s-a săvârşit consacrarea pâinii şi a vinului, devenite trupul şi sângele Mielului, cineva trebuie să-l ajute pe preotul oficiant să împartă credincioşilor sfintele specii, sau cuminecătura, împărtăşania.
Pe o farfurioară de argint, sau aramă, diskos, se pun bucăţelele de pâine ,
care vor fi înmuiate în vinul din potir . Potirul îl ţine preotul, discul, de obicei, diaconul. Uneori, în lipsa acestuia, discul îl ţin eu. Sunt deci omul care oferă cu palmele desfăcute sub discul de argint, tăcut, hrana divină. Fără nici un merit, bineînţeles, trebuie doar să aştept să mi se dea, de către preot, discul, apoi să-l iau cu grijă, sprijinindu-l pe palme, într-un gest de ofertă, să asigur marginile discului, soare de aramă sau de argint, alb, sau auriu-roşcat, cu policele şi indexul, uşor dar ferm, să nu cadă cumva firimituri pe jos.
De câteva chiar s-a întâmplat, sacrilegiu, bucăţica de pâine a căzut pe jos, ea câteodată se rupe imprevizibi, lunecă uneori, muiată de vinul din potir, umezeala probabil antrenează frângerea, a doua oară, a pâinii vii.
In palmele mele se află discul, acolo e trupul domnului, real, sub forma speciilor, pâine şi vin aparent, de fapt însuşi Isus. Cuminecătura,Ostia.
Il ţin temător pe Cristos-pînea vie, pe tipsia lucioasă, pe disc. Omul cu discul, în zilele mele fericite, sunt eu.

Vin în şir femei în vârstă, deschid gura, preotul le întinde particula de miez cu puţină coajă, totul miroase plăcut a a drojdie bună, a pâine coaptă în cuptor, în livadă, în şură, undeva într-o casă la ţară, vinul are şi el o aromă delicată şi viguroasă în acelaşi timp, se cere vin fără adaosuri de zahăr, curat, oferit lui Dumnezeu, Cel care ni l-a dăruit. Ofertă din darul Lui. Fruntea grîului şi a viţei de vie, amândouă transformate în ceea ce se împarte dar nu se termină, trup dumnezeiesc, palpabil nu simbolic, concret, care unui preot sceptic i s-a şi arătat, un deget de carne, precum la sanctuarul de la Lanciano.
Alteori, sunt doar omul care ţine de marginea unui şervet imaculat, de cealaltă parte ţine altcineva această faţă de masă liturgică, întinsă pentru cina euharistică, să se ospăteze toată suflarea care îl adoră pe Creator. Femeile în negru înaintează lent, se apropie de disc, de potir, urmate de bătrâni cu feţele liniştite de orice patimă, de femei cu copii mici în braţe, de tineri, adolescente, adolescenţi, uneori câte o bătrână miroase groaznic a urină, îmi ţin respiraţia, calm, uneori un bărbat miroase a alcool, dar, bineînţeles că nu este lăsat să mănânce cu nevrednicie trupul Răstignitului. Simţi când cineva ezită, nu deschide gura spontan, dornic de pâinea din cer, preotul îl întreabă dacă s-a spovedit, nu, să se ducă la spovedit întâi, i se şopteşte. Nu poţi să vezi cum, din prostie, unii îşi mănâncă şi îşi beau propria osândă, hrănindu-se murdari, nu pe mâini, în tainiţa inimii, cu trupul şi sângele Lui.
Trebuie să aspiri practic bucăţica de pâine din mâna sacerdotului, cu buzele, sau firimitura, particula o pune el pe limba ta, important e să nu o scapi cumva pe jos. Dacă totuşi, se întâmplă mă reped, sau mai rapid, o face omul de la celălalt colţ al feţei de masă euharistice, să recupereze pâinea consacrată, să nu fie profanată, amestecată cu praful, ceara de lumânare lipită de covor, cu materia oarbă.
Discul auriu, Dumnezeu în palmele omului care ţine discul.

Francisc, repară-mi casa

2006-02-06T14:07:00.000+02:00

Cum privea tatăl toate aceste gesturi ieşite din comun ale lui Francisc ? Intîi cu mirare, neînţelegere, poate chiar cu milă, apoi cu mânie. Iî rispeşte banii cîştigaţi cu sudoarea frunţii, asta va fi acuza cu care îl va târî pe fiu în faţa episcopului din Assisi, Guido. L-a închis înainte în beciul casei, l-a eliberat Pica, miloasă, acum fiul s-a înstrăinat de lume, a alergat prin pădure la Caprignano, astă-iarnă , strigând în gura mare că e crainicul marelui Rege, “l’araldo di gran Re”, l-au prins doi tâlhari, l-au aruncat într-o groapă, a ieşit cumva, dar a venit zgâriat acasă de la cioturile şi spinii pe unde se avântase . Să judece aici, în piaţa oraşului, episcopul însuşi, cine are dreptate, tatăl sau fiul. Spre uimirea lumii strânse, Francisc cu un fel de tristeţe luminoasă se dezbracă aproape de tot de haine, i le întinde tatălui său şi i se adresează solemn, “de-acum am alt tată în cer “, îi înapoiază, deci, toate cele primite, banii, în parte. La care, la fel de uimit, bunul Guido I îi acoperă goliciunea cu stola sa. O învestitură simbolică. O paternă ocrotire.
Tânărul vesteşte împărăţia, restaurează bisericile din jur, e mereu cu zâmbetul pe buze, nefăţarnic, gata să dea tuturor o mână de ajutor. Francesco e de-acum în al treilea an de la convertirea sa, predică penitenţa , a predicat şi la San Giorgio, unde a fost botezat, cei din oraş abia îl recunosc pe petrecăreţul elegant de acum câţiva ani în tânărul acesta sărăcăcios îmbrăcat, eremitic, sandale, baston în mână, încins cu o cintură de piele, într-un fel de rasă-pelerină aspră, în formă de cruce, nu se compară cu albul şi negrul benedictinilor de pe Subasio, care se zice că-l simpatizează. I-au dat chiar biserica aceea aproape dărâmată de la Porziuncola să o refacă. E cam zdenţăros, dar ce dulceaţă au cuvintele lui, când pronunţă Isus parcă gustă miere, vorbe simple, dar înfăcărate, ochii pătrunzători, îţi citesc în suflet. Cum zice Celanesul:”cuvântul lui era ca un foc arzător, pătrundea în adâncimea inimilor, umplându-i pe toţi de admiraţie”. Dacă te întâlneşti pe câmp , la vie sau culegi măslinii te salută el primul cu “Domnul să vă dea pace !”(1 Vita Celano, cap.X). Acum pleacă de tot de la Bernardone postăvarul, lasă casă, masă, degeaba îl roagă Pica.
Zice că a deschis Biblia la Porziuncola, abia reparată, de ziua lui San Matia, care zi cade în februarie, 1208, şi a citit la Matei, 10, 7-10, despre ucenicii Domnului, “Să n-aveţi aur nici argint, nici bani în brâiele voastre, nici traistă pe cale, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag… “. Acesta-i drumul meu, chiar acesta, a spus fericit, cartea se deschisese de trei ori tot la acele cuvinte.Aşa că gata şi cu centura de piele, şi-a croit un fel de rasă în formă de cruce, are o singură tunică. Dar, auzi minune mare, un om bogat, serios, Bernardo da Quintavale e cu el, a lăsat averea şi a ales sărăcia evanghelică. Nu mai doarme pe perne moi, cum a dormit iepureşte, e drept, ultima noapte de l-a pândit, se zice, pe Francisc, oaspete în casa lui, să vadă de şi face cum zice omul lui Dumnezeu. Iar Francisc nebănuitor s-a trezit în miezul nopţi şi rugându-se cu lacrimi a petrecut astfel până spre ziuă. Atunci a zis Bernard că vine cu el. Tot Biblia l-a lămurit şi pe el ceea ce au de făcut, a deschis la întâmplare şi a citit, “vinde câte le ai şi le dă săracilor şi vei avea comoară în cer”. Sfinţenia e molipsitoare, se vede, canonicul de la San Rufino, un preot foarte învăţat, Pietro Cattani, e şi el cu Francesco, apoi se adaugă Egidio, devin astfel opt, cu Sabbatino, Morico, Giovanni della Capella, Filip cel Lung. Sunt plini de bucurie spirituală, n-au de multe ori nici după ce bea apă, dar sunt veseli nevoie mare. Au stat la strâmtoarea acea de magazie de cereale la Rivotorto, abia încăpeau, zgribuliţi, sub acoperişul rece, dar nu ploua, nu ningea, vara era răcoare, le-a scris numele Francisc fiecăruia pe laviţele acelea de piatră să nu se încurce seara, ce lumânări a fi avut, când se ştie căt e ziua de iarnă de scurtă, Umbria e cam la munte, a trecut iarna, a intrat unul cu un măgar, în capela–dormitor-, Francisc a spus, gata, fraţilor, ne mutăm. Nu era bine să se fixeze într un loc fratele penitent, cum erau ei. Nici prea comod să stea, în case mari, spaţioase, Isus nu a avut,deseori, unde să-şi plece capul, “vulpile au vizuină…”, fiul Omului nu are locul sţă, vor avea fraţii loc destul în cer, la vremea potrivită. Eremo delle Carceri, grote de pustnic, dar ce iarbă, ce cântece de mierle negre, la vespri, spre seară, dimineaţa devreme, la laudele matutine, ce albine zumzăind, însoţind parcă murmurul rugăciunilor. Nu au stat prea mult nici aici, numai Santa Maria degli Angeli, Porziuncola, e altfel, loc preasacru, capelă unde coboară să-i cânte îngerii Mariei şi uneori şi oamenilor ca Francisc. Acum vor merge, a hotărăt Francisc, în lumea largă doi câte doi, să ducă tuturor vestea cea bună, peste tot. Bernard şi Egidio vor merge la San Giacomo di Compostella. Se vor revedea, fără să se vorbească dinainte, după o vreme, mânaţi de acelaşi gând, ce sincronicitate, să-şi spună peripeţiile şi grija Domnului să o laude care i-a ferit de rău, în timpul călătoriilor depărtate. Oameni de Renaştere dinainte de Renaşterea propriu- zisă, asta sunt, drumeţi mereu pe cale, bărbaţi ai călătoriilor, ai căilor nebătute, cominitatea celor care duc Evanghelia pretutindeni şi contemplă lucrările văzute ale Creatorului, semn al celor nevăzute.
Cu ce putere făcea e toate acestea? Cu investitura simbolică a episcopului din Assisi, Guido, desigur, dar cum comunitatea din Assisi a penitenţilor şi vestitorilor lui Isus crescuse, se simţea de-acum nevoia de a fi recunoscută de Episcopul Romei,de Sfântul Părinte. Inocenţiul al III-lea, un papă “doct, faimos pentru elocvenţa lui, este impresionat de fervoarea lui Francisc, mai ales că i se arătase într- un vis profetic, acesta punând umărul la propriu la redresarea edificiului Bisericii, într-oarecare măsură înclinată spre lumea materială şi rănită dureros de lancea ereziilor vremii, catară, valdensă, lyoneză. Giotto în basilica amintită ne înfăţişează visul papei şi pe Francisc, sosit se vede tocmai la timp. Are unsprezece fraţi, o regulă, redactată între 1209,10, până în 21, Regola prima, îmbogăţită de referinţe evanghelice, de către Cesare de Spira. Cum a vrut expres Francisc. La Roma este susţinut de Guido, aflat cu treburi la Roma, la San Giovanni in Laterano, unde era Curia romană (la Vatican, azi), dar şi de alt episcop, cel de Sabina, Giovanni de San Paulo, care-l cercetează, încercând să-l convingă să intre în ordinele religioase deja existente, monastice sau eremitice. In sfârşit, dorinţa modestului frate, care vrea un alt fel de ordine decât cel benedictin sau augustinian, ordine prestigioase, are câştig de cauză. Episcopul de Sabina admiră simplitatea ardentă a lui Francisc, pledează pentru noul predicator al virtuţilor evanghelice, care îi convinsese cu ştiinţa sa inspirată pe cardinali, în final, şi pe Inocenţiu al III-lea, de la care obţine o aprobare orală. E Regola non bollata, 1210. Oficial, de acum, Francisc şi fraţii lui de credinţă tare au voie să predice, “să răspândească seminţele tuturor virtuţilor” (Cel. Ibidem). Peste doi ani, în 1212, deci, vor avea o aprobare scrisă, Regola bollata, dată de urmaşul lui Inocenţiu, Onoriu al III-lea. Visul preofetic al lui Francesco se împlineşte, o mulţime de oameni, din toate naţiunile, francezi, spanioli, nemţi, englezi şi de diferite limbi, se grăbesc spre Assisi. O cloşcă neagră ce-şi ocroteşte puii, Francisc şi ordinul, un copac înclinat de braţul lui Francisc, aprobarea de la papa Iocenţiu prin voia Domnului, peştii prinşi, mii de mii, păstraţi doar cei mari, viziuni care adeveresc, din diferite etape, menţionate de hagiograful pomeni, în vieţile scrise despre fiul postăvarului din Assisi, fructele care se vor coace, iar lumea se va hrăni cu ele, lăudându-le aroma .”Vin din toate direcţiile să trăiască după sfânta viaţă comună şi după Regula fericitei Religii”. Roma a vorbit, cetatea Sfântului Petru, unde Francisc, adolescent, aruncase, cu zel, un pumn de bani în faţa mormântului Pescarului, îi întorcea însutit, acum, generozitatea. Fraţii mulţumesc Domnului în basilica lui Petru, pentru harul extrordinar obţinut, recunoaşerea lor de către Papă, cer binecuvântare pentru comunitatea cea nouă şi o iau spre casă, bucuroşi. Unde or fi stat la Roma în timpul intervalelor dintre audienţe ? Pe colina Celio, oaspeţi ai unui spital-cămin pentru foşti sclavi, eliberaţi, spital fondat de Inocenţiu, în 1196, cu biserica alăturată potrivită adunărilor. Altă potrivire a Providenţei, spitalul e întreţinut de un fost cavaler provensal, Giovanni de Matha. Provence, de unde e Pica, Giovanni, episcopul susţinător al cauzei lor, Giovanni, cavalerul care răscumpără sclavii luaţi în captivitate de otomani, iar pe portalul romanic, cum intri, Cristos, eliberatorul, mozaicul strălucitor al fraţilor Cosmati. Eliberaţi sunt şi Francisc şi tovarăşii lui, de patimile lumii, de robia lor.
Se întorc zburând aproape, vreau să ajungă prin Valea spoletană acasă, sunt la Orte, tot lăudând pe Domnul, e seară, nu au provizii, de atâta bucurie, cine să se mai gândească la mâncare, se gândeşte Domnul, uite că le vine în întâmpinare un necunoscut, le oferă pâine din belşug, apă ai izvoarele, se satură, dorm sub stele.Locul e minunat, vor rămâne , deci, două săptămâni acolo.
Stea strălucitoare în întunericul nopţii, lumină de dimineaţă risipind teebrele, scrie Celanesul despre Francisc şi fraţii lui, sub a căror benefică influenţă se schimbă toată regiunea, devine peste tot mai surâzătoare, grânele se coc unde era câmpia aridă, viile dau roadă, oameni în număr mare se îndreaptă spre Francisc, vor să devină şi ei fraţi. Minoriţi, adică minores, cei mai mici, aşa a ţinut morţiş Francisc să se numească ei, cum ne relatează şi episcopul Iacob de Vitry, în 1216.

Bucuria deplină

2006-02-06T14:06:00.000+02:00

Ce nu reuşeşte totuşi Francisc, deocamdată, e împlinirea visului său de a ajunge să predice necredincioşilor, ba chiar să moară, dacă Domnul i-o va cere, ca un martir, în Siria, sau în Palestina, predicând cuvântul lui Dumnezeu printre necreştini. . .Vântul e potrivnic planurilor lui de apostol eroic, nava pe care se îmbarcase fratele franciscan e mânată pe coasta dalmată. Apoi,vasul face cale întoarsă, de nevoie, şi abia reuşeşte să ajungă la Ancona. Francisc, la întoarcere, multiplică pe corabie, miraculos, pâinea puţină a echipajului. Işi dau seama abia atunci că au avut pe bord un călător clandestin sfânt, folositor şi providenţial, dacă vedem mai departe de ochiul hubloului.
Nici în Maroc, prin Spania, nu şi îi este dat să ajungă, ascultă de sfatul unui cardinal şi revine acasă. Dar dacă nu îi este dat Părintelui, în schim le este dat fiilor să răspândească sămânţa evanghelică, cu o fervoare primară, “oltrealpe” şi “oltremare”, dincolo de Alpi şi dincolo de Mediterana. Predică cu folos minoriţii vremii în Europa, apoi în Africa. Sunt martirizaţi primii cinci fraţi minori în Maroc, în 1220, se întorc, venerate, corpurile defuncţilor eroici, prin Portugalia, iar un dominican de la Coimbra asistă la ceremonie, le admiră curajul şi devine din Isabel, Anton, frate minorit la Padova. Lumea aşa îl va cunoaşte pe făcătorul de minuni atras de carisma irezistibilă a învăţăturii lui Francisc.
In al treisprezecelea an al convertirii sale, ne relatează primul hagiograf, în 1219, deci, dacă socotim de la întâlnirea decisivă cu misteriosul lepros, Francisc atinge, în fine, însoţind cruciada a cincea, locurile sfinte. E probabil respectat de comandanţii armatei cruciaţilor, dar nu este ascultat. Mai mult se iscă unele dezbinări între căpetenii, dezbinări pe care el le prăvăzuse,iar oastea e înfrântă la Damietta. Un dezastru. Numai că vizita lui Francisc la sultanul Melek El Kamel va fi cu multe urmări benefice în timp. Predica fratelui italian e ardentă, dar el nu obţine convertiri, doar admiraţie, e ascultat, supus unor probe, în cele din urmă va fi lăsat să plece, considerându-l sfânt. Nu au trecut desigur la creştinism războinicii islamici, dar un mugur timpuriu al dialogului interreligios de mai târziu, spiritul rugăciunii de la Assisi, încurajat de Ioan Paul al II-lea, poate că, prin voia Spiritului, prin curajul lui Francisc, se naşte atunci, acolo. O sămânţă a păcii, a viitorului omenirii e îngropată în solul roşu al locurilor pe unde au trecut paşii reali ai lui Isus.
Oricum, franciscanii, prin această emblematică, exemplară călătorie, confirmă o dimensiune specifică a ordinului lor, (pe lângă virtutea sărăciei, umilinţe şi ascultării): itineranţa.
In 1220, an de maturitate şi de împlinire, Francisc trimite scrisori clericilor, conducătorilor poporului, şi-i cheamă pe toţi la rostirea, cu mai mare devoţiune, a laudelor, la preţuirea, aşa cum se cuvine, a cultul euharistic. In acest an renunţă şi la conducerea, de fapt, a ordinului, încredinţându-i sarcina lui Petru Cattani, ajutat acesta apoi de fratele Elia. Ordinul, devenit tot mai numeros, se reuneşte anual în capitole generale, unde fraţii ascultă învăţăturile din gura lui Francisc, sau le primesc în scris, sistematizate. Aşa sunt vestitele Ammonizioni, Avertismentele, de pildă, scrisorile, testamentul.
Rugăciuni, laude ale Sfintei Fecioare Maria, ale Virtuţii, parafraze pline de căldură ale rugăciunii Tatăl Nostru, texte proprii, texte consacrate, omogenizate de trăirea lor autentică, de înflăcărarea sufletească, ghidată de impulsurie Spiritului. Laudele alternează cu vindecările miraculoase petrecute în Umbria, în Le Marche, în Toscana, peste tot unde Francisc întâlneşte bolnavi, suferinzi . Işi dăruieşte hainele săracilor, pe drumul de la Siena, sau la Celano, o tunica nouă, ca, în tinereţe, mantaua sa unui cavaler sărac, după pilda Sf. Martin. Vindecă, la Ascoli, un şchiop, la Toscanella un paralitic, o oarbă la Narni, alţi orbi la Camerino, alungă demonii din oameni, la Citta di Castelo, la Foligno, un şir de minuni recunoscute. Si după moarte, invocarea lui Francesco operează minuni, la Montenero, Gubbio, Narni, cum scrie Celanul.
Preţuieşte mereu sărăcia, o elogiază cu iubire nestinsă de încercări, visează o alegorie, cum ne spune Celano, (Vita Sec, cap.L) -o femeie cu cap de aur, cu piept şi braţe de argint, cu mijlocul de cristal, picioare de fier. Inaltă, armonioasă, zveltă, dar îmbrăcată cu o pelerină mizeră. Fratele Pacifico, giullar înainte de convertire, poet itinerant, persoană cultă, inspirat de Spiritul Sfânt, îi desluşeşte fratelui viziunea avută în somn…E chiar sufletul lui Francisc, unde aurul contemplaţiei şi al adevărurilor eterne, argintul cuvintelor Domnului îndelung meditate, concretizate în fapte, sobrietatea cristalului simţurilor caste, fierul perseverenţei se ascund în trupul mărunt, sărac, sărman, aşa cum îl văd ochii carnali.
Prudenţa cardinalilor, a lui Inocenţiu al III-lea, atunci, a fost necesară, curia înclinând iniţial spre o aprobare de principiu, orală a regulei minorilor. Acum, însă, nu mai există nici un dubiu în privinţa noului predicator. Simpatia cardinalului de Ostia şi Velletri, Ugolino, viitorul Grigore al IX-lea, este importantă în obţinerea aprobării scrise, Regola bollata, Solet annuere, 1223, din partea lui Onariu al III-lea. Francisc are o regulă scrisă, aprobată, prevăzută cu sigiliu papal.
Fratele cere şi un părinte, un ierarh care să spijine ordinul, un episcop, asistent eclezial, am spune noi, azi. Onoriu al III-lea le ratifică, deci, dorinţa de a se numi minori, minores, cum a vrut Francisc cu tot dinadinsul, cei mai mici, iar Ugolino de Ostia va fi de acum cardinalul protector al minoriţilor.
Cum vedem, regula aprobată există, dar pentru a nu rămâne formală, se cere urmată, cu rigoare, sine glossa, spune Francisc, cu înlesniri, excepţii, ţinând cont de condiţiile specifice, totuşi, adaugă alţii. Supărarea întemeietorului, care de la nemulţumire la împotrivire tot creşte în intensitate, se referă la încercarea unor fraţi de a adăuga prea multe excepţii la regulă. Ea prevede o stare de sărăcie evanghelică. De care-i diferenţa între mizerie şi sărăcie? Banii, mereu dispreţuiţi de către franciscani, nu pot fi primiţ ca răsplată a muncii. Dar casele de piatră, pentru necesităţi de prim ordin, adăposirea bolnavilor? Cărţile, apoi, foarte scumpe în epoca aceea, cum se ştie, psaltirea, Biblia, Orele le poate deţine fratele în proprietatea lui personală. Da, dar uneori sfântul le dăruieşte sărmanilor, când nu are ce să le dea altcevade preţ. Spiritul şi litera evanghelică. Ce alegem? Regula bollata, mai precisă juridic decât prima, non bollata, lămureşte cu claritate relaţiile dintre fraţi, cu laici, condamnă păcatul cărnii, avariţia, calomnia, printre relele cele mai grave, reaminteşte mereu de datoria obedienţei faţă ministrul(cel care slujeşte) general, provincial, fratele guardian.
Un om blând Francisc? Aşa am zice, citind hagiografii, legendele, contemplând picturile, frescele de la Assisi, cele ale lui Giotto, ulterioare, pe la 1300, deci la vreo 75 de ani de la trecerea dincolo, la Tatăl, a părintelui ordinului. Un om delicat, înţelegător cu slăbiciunile fizice oarecum fireşti ale fraţilor, cu fratele pofticios în post, de pildă, cu cel care vrea să-i vadă stigmatele, pe care el şi le ascundea. Dar şi un om riguros, auster, nemilos cu păcatul, care-i ucide fraţii, un caracter imaginativ, anticipativ, prospectiv, servind dinamica spiritului Aşadar, un om sfânt căutând bucuria deplină, “perfetta letizia”, după modelul fericirilor rostite de Isus în predica de pe munte, o inversare paradoxală a fericirii terestre cu cea celestă, o conversie a amarului injurilor injuste în mierea suferinţelor dăruite lui Cristos. Un erou al vieţii interioare, carne dispreţuită, sufletul generos, spiritul treaz. Bucuria deplină, acea “perfetta letizia” din cap.VIII, din Fioretti, cum e aceasta? In “Fioretti” e un exemplu celebru, dacă înfriguraţi şi flămânzi fratele Francisc şi fratele Leon ar fi ocărâţi şi alungaţi de fratele portar al mănăstirii, care nu i-ar recunoaşte, la vreme de noape, aceştia , păstrându-şi seninătatea inimii, chiar atunci, ar dobândi adevărata, deplina bucurie. Nebunie pentru înţelepţii de aici, pentru “grecii’ rafinaţi ai civilizaţiei excesiv de raţionale şi rezonabile, sminteală pentru “iudeii” inflexibili ai legii. Francisc are geniu creştin, suflu, sare, savoare, aplică “fericirile”, în fond, nu inventează altele decât cele predicate de Isus, pe munte, dar le particularizează , le personalizează, le internalizează. Simplitate genuină, sfinţenie , situaţii neobişnuite, extrordinarul în cotidian. Lecţie de fenomenologie, dar şi de viziune integratoare. Concreteţea artistului. In adâncul sufletului său există înfiorarea unui giullar sacru, cum demonstrează unii cercetători. Apoi, e decisivă tăria sfântului în confruntările cu situaţiile dificile, lipsurile, bolile, răutatea omului, patimile. Francicanismul nu e o idilică izolare în mijlocul unei naturi paradisiace, e lupta pentru păstrarea frumuseţii naturii şi restautarea chipului interior al omului. Poverello, alintul supranumelui dat, nu acoperă integral complexitatea sfântului.
Pleacă, de pidă, din locuinţa comodă a unui cardinal roman, speriat că îi merge prea bine acolo, nu vrea să poarte o blană de vulpe, pe care fraţii insistau să o accepte, cum e el suferind, sub tunică. Da, zice Francisc, dar cu o condiţie, să fie jumătatea sa în exterior, peste tunică, pentru a nu se face vinovat de ipocrizie. E, deci, tare aspru cu sine, posturi lungi, eforturi, drumuri, în insula de pe lacul Trasimeno, patruzeci de zile s-a hrănit doar cu pâine şi apă. Să ne amintim relatările biografilor, în zorii convertirii sale, Francisc exersa, el, rafinatul comesean de altă dată, un fel de “ghiveci” straniu, obţinut din amestecul tuturor bucatelor primite în acelaşi blid de zinc al cerşetorului. Mai mult, uneori presară cenuşă peste mâncare, să nu redevină senzual. Ispitit de fantasme, le respinge violent, se tăvăleşte gol în zăpadă, face baie în apă semi-îngheţată, doarme fără pernă, în orice loc, pe pământul gol, neînvelit. “Nudo sulla terra, come Cristo nudo”. Eroică iubire pentru Cel care nu avea, nici El, unde să-şi pună capul. Blând cu infirmii, e foarte necruţător cu fraţii detractori, cu cei vorbind de rău pe cineva. E tare dur, în acest caz, impunându-le să se umilească deplin, umilindu-se el însuşi, cu vorbe ascuţite, dacă greşeşte, vezi “Fioretti”, întâmplarea cu fratele Bernardo. Pedeapsa ; piciorul apăsat pe gura care a grăit răutăţi, ba mai rău pedepsită gura umplută cu materii imunde…Nu era o sărbătoare, deci, viaţa cu un asemenea frate superior? Ba da, dacă ştiai unde vrea să ajungă el, unde vrea să ajungi şi tu, purtat de el, adica în Paradis. Voinţa proprie, aspru condamnată, repetat, în reguli, exemple, orgoliul, bogăţiile lumii acesteia nu au ce căuta acolo, te îngreunează, te închid în materialitate. Vrea ca toţi să se mântuiască, de acea îi şi cere, cu îndrăzneală, Tatălui Ceresc, o favoare uluitoare, aşa numita Indulgenţa de la Porziuncola, din 2 August. “Toţi aceia care , penitenţi, vor trece pragul de la Porziuncola” , Santa Maria degli Angeli, “să fie iertaţi de păcatele lor” de dreptul Judecător. Domnul îi ascultă şi-i îndeplineşte rugăciunea. Stigmatele , indulgenţa, laudele, viaţa unui sfânt care a fost înainte de convertire aproape ca noi. Pe care Domnul l-a ales. Iar el a ştiut să aleagă partea bună a vieţii, dorind şi lucrând la mântuirea sa şi a noastră, a tuturor după pilda lui Cristos, care ne vrea pe toţi salvaţi.

Cântecul fratelui soare

2006-02-06T14:04:00.000+02:00

Francisc se retrage de la conducerea ordinului minoriţilor aflat în plină expansiune, căruia i se adaugase surorile clarise, cel de al doilea ordin, după numele Clarei din Assisi, şi, apoi, cel de al treilea, terţiarii, adica laicii care practică spiritualitatea franciscană. Vrea să fie singur cu Domnul, sau, după ipoteza unui scriitor şi frate franciscan, Eloi Leclerc (vezi “Famille chretienne” 1406\2004) chiar fraţii, ajunşi de-acum la vreo 5000 de membri, vor un “personaj mai reprezentativ”.”Simplicitatea lui îi face să roşească”. E posibil? Dar probabil e mai mult decât atât. Francisc face experienţa vidului, ca şi cum s-ar lansa de sus fără paraşută, în braţele Tatălui, zice metaforic Eloi Leclerc, autor al unei apreciate cărţi, “Sagesse d‘un pauvre”. Francis trece prin momente de tulburare sufletească, pe de o parte, pe de alta, suferă de o sumedenie de boli, de la cele de stomac la cea de ficat, în plus este aproape orb, după conjunctivita contractată în Orientul viselor sale de cruciat paşnic. Va fi ars cu fierul roşu la tâmple, la Rieti, de medicul papal, tratament fără, desigur, succes. Işi găseşte alinare în muzică, lăuta fratelui Pacific îl mângâie. Un înger îi va cânta trimis de cer în noaptea următoare.

“Cântecul creaturilor”, sau “Cântecul Fratelui Soare”, o laudă a creaţiei pentru înţelepciunea iubitoare a Creatorului, se naşte din această stare sufletească agitată, din lacrimile unui om care trăieşte cu Cristos durerea Crucii, părăsirea sau marginalizarea nedreaptă din parte unor fraţi. Dar Francisc transfigurează lumea văzută, raporturile sunt filiale şi fraterne, primele faţă de Tatăl Atotputernic, celelalte faţă de fraţii săi. Text fundamental al poeziei italiene în vulgară, amestec de latină şi italiană populară, mai precis dialectul umbrian, celebrissima laudă are toate însuşirile rugăciunii şi ale poeziei sacre. O miraculoasă sinteză supraistorică, nu doar istorică, un psalm şi totodată confesiuna unei istorii personale, subtext biografic, text canonic, supratext biblic. Expresia generală aparţine meditaţiei maturului, devenit sfânt încă de aici, în conştiinţa contemporanilor lui. “Un adevărat cânt pascal, al lumii noi, pe care Cristos o reîncredinţează tatălui”, va observa un exeget(vezi Fonti Francescane, pg. 178). Lauda aceasta nu e totuşi în afara tonalităţii imnice familiare lui Francisc în bunăoară ardenta încheiere a primei reguli, 1221, non bollata. Acelaşi incipit maiestuos, acceaşi liturghie cosmică, universală unde făcutele vizibile şi invizibilele, arhanghelii, Botezătorul, Ioan Evanhelistul Petru şi Pavel aduc mărire Creatorului. Locul scrierii, în apropierea austerului claustru San Damiano. Anul 1225, primăvara, după o noapte tulburată de tensiuni interioare, zorii aduc certitudinea mântuirii. Două alte texte, o laudă a certitudinii mântuirii( certificatio) şi o exortaţie “Audite poverelle”, adresată clariselor , aparţin aceluiaşi loc şi sunt compuse în acelaşi an de destrămare fizică şi iluminare spirituală totală. “Audite poverelle”, text ritmat, rimat, cu asonanţe, e însoţit de melodie, scris pentru a le consola pe surorile de la San Damiano. O bună traducere din latină a acestor texte ca şi a regulilor, avem în “ Francisc din Assisi, Scrieri”, cu o prefaţă de Enzo Bianchi, lucrare datorată Corneliei Maria Oros, la editura Deisis, Sibiu, 1997.
Cel care spunea despre sine din umilinţă că e “illetterato” e semplice” se dovedeşte un teolog şi un poet sacru de mare forţă interioară, dacă ne gândim la scrierile sale, în special rugăciunile şi laudele. Amintim, pe lângă mai sus pomenitele trei texte, raportate la etapa San Damiano, şi altele “Saluto alle virtu”, “Saluto alla beata Vergine Maria”, “Lodi di Dio Altissimo”, “Rugăciunea în faţa Crucifixului de la San Damiano”, “Absorbeat”, sunt şi altele... Cu un pas, Francisc este, deja, cu aceaste laude, dincolo, în paradis.
Fără îndoială “Cântecul creaturilor” dacă nu-i cel mai tradus, comentat şi admirat text din lume, este unul dintre ele. Ar putea fi asimilat unui psalm, al 151-lea, ne propune un exeget. Cornelia Maria Oros aminteşte, pe urmele numeroşilor exegeţi, înrudirea cu psalmul 148 şi cu Cântecul celor trei tinerila Cartea lui Daniel. De reţinut observaţia traducătoarei în postfaţa, bine documentată, “despre o particularitate a spiritualităţii franciscane care o situează dincolo de ruptura Bisericii dintre Apus şi Răsărit”(pg. 175), caracterul” tradiţional şi liturgic” al lui Francisc, “conştiinţa totalizatoare”, ca în “imnologia bizantină”(Ibidem).

Blândeţea, familiaritatea cu necuvântătoarele, vezi predica de la Bevagna ţinută păsărilor, preferinţa pentru surorile ciocârlii, pentru miei, iepuri, fazani, peşti, mustrarea lupului din Gubbio, amintite de biografi sunt şi ele un elogiu al lumii, unde omul e coroana creaţiei. Avem acum o sinteză, unde e drept animalele nu apar, în mod special, o laudă amplă adorare a Creatorului, “Altissimo, Onnipotente, Buon Signore”, cel care a plămădit corpurile cereşti, soarele, luna, stelele. Precum şi elementele, cele patru cunoscute de la antici, apa, aerul, focul, pământul cu felurite fructe şi flori, care le dă hrană vieţuitoarelor, universul, astrele, regnurile, toate poartă semnificaţia lui Dumezeu. Toate sunt lăudate cu un “per” instrumental, cum zic exegeţii, pentru excelenţa Autorului lor, Demiurgul din Facere. Impreună cu El sunt lăudate cele văzute , dar lauda se cuvine înainte de toate şi peste toate Ziditorului.

5. Stigmatele
Un adevărat imn al luminii e, cum am văzut, în articolul anterior, “Cântecul Fratelui Soare”, teologie şi poezie sacră, nu lipsit de tensiune existenţială. O laudă imitată de o mulţime de artişti, sau inspirându-se din ea, de-a lungul secolelor. Foarte numeroşi poeţi români sau fraţi franciscani îşi încearcă puterile literare, traducându-l. O antologie a acestor traduceri ne oferă, de altfel, italienistul Stefan Damian, pe urmele preotului şi fratelui franciscan Vasile Maria Ungureanu, la editura clujeană IDC Pres.
Dar, mult decât un text scris de un om, omul însuşi poate deveni scriere, operă divină. Aceasta e marea lecţie a lui Francisc, care renunţă treptat la sine, pentru a deveni cristoform, cum s-a spus. El nu e doar un om care se roagă, ci un om devenit rugăciune. Să vedem cum devine el însuşi pergamentul pe care scrie Domnul. In Toscana, între Florenţa şi Arezzo, în sălbăticia muntoasă de la Verna, de ziua Crucii, în 1224, i se imprimă în carne parafa, sigiliul Mântuitorului. Rănile Crucii îi apar de netăgăduit la mâini, sângerânde, la picioare, în coastă, acolo unde pătrunsese, pe Golgota, lancea centurionului în pieptul lui Cristos. “Pietruzze nere in un pavimento”, se traduce din latina lui Celano, imaginea acestor răni vizibile multora, după moartea sfântului ( vezi cap IX, Vita Prima). Sunt descrise în detaliu, aşa cum apar privitorului, “nu găurile, ci cuiele însele, formate de carnea de culoarea brună a fierului şi coasta împurpurată de sânge”.
Un heruvim îi apare la Verna, în lumina orbitoarea soarelui, sau e orbitor el, foc din cer, are şase aripi, şi-l pecetluieşte pentru totdeauna cu semnele patimilor lui Isus pe Francisc, adâncit în rugăciune. Pictorii lumii de la Giotto la El Greco, renascentiştii italieni, în special, sau compatriotul nostru, regretatul artist stabilit la Roma, Eugen Drăguţescu ( în gravura căruia nu doar trupul stigmatizatului în extaz, fericit, dar culorile sangvinolente, din jurul sfântului, sunt expresioniste în violenţa lor) vor imagina acest moment mistic.
Serafim de Sarov, stins în 1833, marele iubitor ortodox al făpturilor, al oamenilor pe care, întâlnindu-i, îi saluta, cu iubire ” bucuria mea”, “lumina mea” pare a fi corespondentul peste secole al Sfântului umbrian şi universal. Glasul icoanei Maicii Domnului : “e din neamul nostru”, pe care Serafim îl aude în biserică, este şi el un fel de “certificatio”, ca la Francisc.. . Sfinţii fac parte cumva prin adopţie, imitaţie, fervoare, rugăciune, iluminare de la Spiritul Sfânt din familia Mântuitorului, “casnici ai lui Dumnezeu”. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, cel care în testament lui dorea ca moartea sa fie utilă omenirii, e un alt exemplu, de familiaritate
cu Cristos. Să nu ne închipium, totuşi, că primirea stigmatelor e o simplă imprimare a rănilor, ea este mult mai mult de atât, urmarea lu Cristos, purtarea Crucii în viaţa zilnică, rugăciunea şi împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului. Iar uneori doar hrănirea cu sfintele specii, pâinea şi vinul consacrate, dăruirea suferinţelor îndurate din iubire lui Isus Cristos. Acestea şi altele sunt câteva condiţii necesare primirii marelui dar al stigmatelor, cum spun toţi teologii. Francisc e primul stigmatizat dintr–un şir mai lung de–a lungul vremii. El se identifică, după puterile omeneşti, cu etapele vieţii Domnului, de la naşterea în iesle( iar la Greccio reface scena din Betleem, într -un grajd umbrian, cu boul, asinul, cu oameni reali interpretând un autosacramental) la Calvar.
Calea lui Francisc e oare asemănătoare, pe anumite porţiuni, cu calea Sfintei Tereza a Pruncului Isus? “ Calea copilăriei”cu “Calea sărăciei”? Sărăcia : deposedarea de bună voie de lucruri, apoi de fiinţe, de tine însuţi. Săracul are toate bogăţile lumii, neposedând nimic. El depinde de darurile, inclusiv materiale, de subzistenţă, ale Spiritului Sfânt. Când le ţinem numai pentru noi, darurile dispar, sărăcia e disponibilitatea maximă, deschiderea spre ceilalţi care-ţi dau, ca să dai la rândul tău. Dumnezeu e cel care le dă tuturor, săracul în El îşi pune speranţa, de El atârnă, de Domnul, de aceea sărmani lumii sunt mai aproape, mai familiari Domnului, ne învaţă Renzo Lavatori, autorul unei cărţi de “Spiritul Sfânt, darul Tatălui şi al Fiului”. Nu mai trăieşte Francis, cel din Assisi, ci Cristos trăieşte în el, cum spunea şi Sfântul Paul despre sine.

6. TRANSITUS

Trecerea dincolo nici nu i se mai pare o ruptură dureroasă, corpul suferind al lui Francisc are semnele divinătăţii , stigmatele, o contrsemnătură a cerului, cum constată şi se exprimă Guido al II-lea, episcopul de Assisi despre concitadinul său. El vede urmele cuielor sfântului la San Michele, pe muntele Gargano, loc predilect de apariţii divine, unde şi altui franciscan, câteva secole mai târziu, lui Padre Pio, îi va vorbi glasul Domnului. Francisc presimte moartea, o tratează cu o blândeţe fără egal, nu are disperarea omului modern, bineînţeles, e desprins de mult de grijile lumeşti.Gândul îi este la marea întâlnire cu Creatorul tuturor, dar se îngrijeşte şi de soarta fraţilor care rămân orfani. Pe Bernardo îl binecuvântează, în mod special, cu iubirea cuvenită primului fiu, a primului discipol. Pe ceilalţi îi îndeamnă să aibă ochii aţintiţi la ralităţile cereşti, să practice sărăcia, mereu, apoi “patriarhul săracilor, cu ochii de–acum orbiţi nu de bătrâneţe, ci de lacrimi,
omul sfânt, aproape orb, acum gata să moară, îşi încrucişă braţele şi le întinse deasupra lor în formă de cruce, (iubise mereu acest semn) îi binecuvântă pe toţi fraţii, prezenţi şi absenţi, cu puterea şi în numele Răstignitului” (Legenda minore). Cere să-i fie citit textul din Evanghelia după Ioan, 13,1,voia să audă vocea Celui care bate la uşa inimii. O aude, o ascultă, sufletul i se înalţă spre cer, “o stea extrem de strălucitoare, un norişor o înconjoară”, astfel descrie un frate, călătoria sufletului lui Francisc în lumina şi gloria cerască (Leg. Min. 784).

Jacopa, buna prietenă romană, vestită de un vis, ajunge şi ea puţin înaintea morţii sfântului. Aduce o tunică, lumânări şi biscuiţii tradiţionali romani, mostaccioli, cu miere şi migdale, din care Francisc nu mai are putere să guste decât câteva firimituri. Cina din urmă e imitarea Cinei Domnului, dar Francisc nu poate frânge pentru toţi pâinea şi turna vinul, e diacon doar, din modestie aşa a rămas, ne amintim, nu consacră decât simbolic, dar cina e totuşi repetarea celei din Joia Mare. Viaţa lui e imitarea vieţii Mântuitorului. Transitus-ul din seara de 3 octombrie, este veghea fraternă lângă cel care, slab, uscat, chinuit de boli, îşi lasă corpul terestru epuizat, pentru cel ceresc. Câţiva martori, ce stau aproape de suferind, apoi de mort, vorbesc despre metamorfoza trupului său, din negru devine alb, din istovit de chinuri, copilăresc de tânăr. O noua viaţă începe să pulseze în el. O stea strălucind de la Orient la Occident, spun hagiografii despre Francisc. Bonaventura (Vita secunda) îi vede viaţa desfăşurându-i-se cu o coerenţă maximă, drept un drum de la armele terestre, dorite de adolescentul ce pleca să participe la cruciadă, la Spoleto, la armele crucii, iubirea, supunerea, ascultarea, sărăcia de bună voie. De la castelul cu steme seniorale şi cavalereşti la crucea Mântuitorului.

A şasea pecete a Ingerului, al şaptelea semn, i se atribuie lui Francisc, cel simţit de toţi ca părinte şi ocrotitor.
Pe Clara, neconsolată că nu-l mai poate vedea, o mângăie, printr-o scrisoare, dar îi şi promite că îl va mai vedea o dată. Cerul, prin credincioşi, face minunea, corpul defunctului părinte al clariselor e dus cu onoarea cuvenită de la Porţiuncola la Assisi, cum vrea poporul. Pe drum oprirea e la San Damiano, pentru un scurt răgaz. O altă minune se va petrece la moartea sfântului. Acesta, îmbrăcat după voinţa lui, în tunică de împrumut, nu în cea nouă a Jacopei, este petrecut de cântecul ciocârliilor la Porţiuncola. Deşi e seară, nu ne aflăm în zori, ele îi cântă celui care le–a iubit,cum a iubit toate făpturile. Porţiuncola, acolo locul e sfânt, e casa sfântului, într- un fel, unde i-au cântat, tot spre seară, se spune, şi îngerii.
In rănile crucii imprimate în corpul lui Francisc, Girolamo, un frate îndrăzneţ, îşi împinge, neîncrezător ca Toma, degetul. E uluit, sângele e roşu-negru, rana e ca făcută de urma unui cui, bătut cu ciocanul.
Incepe, peste doi ani, procesul de canonizare, la Assisi, sub conducerea lui Grigore al IX-ea, proces descris de hagiografi amănunţit. La 16 iulie 1228 e declarat sfânt. Profeţia lui Francisc amintită de Anonimul perugin (v.Fonti Fr., pg. 872) : “Nu peste mult timp,vor veni la noi mulţi înţelepţi, oameni prudenţi şi nobili, şi vor locui împreună cu noi”se împlineşte astfel.

ION M. GARLEANU, poetul franciscan

2006-02-06T14:03:00.000+02:00

Binevenită iniţiativa Insitutului Teologic Romano Catolic de Grad Universitar din Roman de a restitui cititorilor poezia unui frate conventual, mai cunoscut generaţiilor interbelice, Ion M. Gârleanu ( 22mai 1892-15 martie 19440) .O ediţie la editura Serafica, din opera celui care a fost director al spiritual la Academia Teologică Greco- Catolică din Oradea între 1931-1937, la Scolile din Beiuş, între 1940-43. o face fr. lect univ. drd. Iosif Bisoc O succintă prezentare este semnată de Iosif E. Naghiu, reprodusă din “Viaţa”, 1944, de la care aflăm că o prietenie rară s-a ţesut la Assisi, între poetul român şi poetul francez Luis Le Chardonnel, laureat al Academiei Franceze, autor pe care. M. Gârleanu îl portretizează în volumul “Siluete creştine”, Bucureşti, 1939. Este retipărită şi prefaţa lui Leon Veuthey,care însoţeşte volumul din 1941 al poetului şi preotului pe care memoria bihorenilor l-a asociat cu Ieremia Valahul în zilele grele ale celui de al doilea război mondial, când strângea ajutoare pentru cei mai nevoiaşi..Lume europeană, temelii creştine, comunicare firească .
De fapt simpozionul dedicat lui Poverello, în ziua transitus-ului său şi în ziua următoare,a sărbătorii sale, 4 octombrie, au antrenat critici literari, Al. Cistelecan , subsemnatul, Lucian Strochi, conferenţiari din Iaşi, Alois Bulai de la Institutul Teologic, lect univ. drd.Puiu Ioaniţă,de la Universitatea Al. I. Cuza, preoţi franciscani, studenţi, seminarişti, în frunte cu provincialul Provinciei Romania, pr. Ion Ciuraru,onoraţi de prezenţa nunţiului apostolic Jean Claude Perisset, de un numeros public.Pentru revista “Familia”, cea care a provocat zilele unor dezbateri multitematice, un portret al unui poet religios din secolul trecut , originar din Moldova, hirotonit la mormântul Sfântului, la Assisi, activ în Eparhia unită de Oradea, mi s-a părut oportună din multe puncte de vedere..Roma, Roman, Assisi,Oradea, o poveste fabuloasă, un destin, semnele inefabilei iubiri universale, alături de cele concrete,altă provocare, un liant nevăzut pe care îl propun în subtext.
Poezia religioasă română din perioada interbelică înregistrează numele unor poeţi de inspiraţie creştină, ca Nichifor Crainic sau Vasile Voiculescu, ori a unor filoane religioase la Goga, Blaga, Maniu, Pillat. Ca să nu mai vorbim despre Arghezi, un caz special de religiozitate şi interogaţie metafizică, cu răzvrătiri eretice.Cam tot ce înseamnă valoare literară recunoscută de critici, de la Călinescu la Pompiliu Constantinescu, sau de la Lovinescu la Basil Munteanu conţine expicit sau implicit un grund religios.Desigur, avangarda va contesta ordinea divină,ordinea lucrurilor, sentimentul în general, dar ea nu reuşeşte să răstorne temelia religioasă tradiţională, vie, îmbogăţită de modernismul european, de experienţele estetice fecunde, unde se împleteşte vechiul şi noul.
Istoria literară nu acordă decât o atenţie pasageră operei literare a franciscanului Ion M.Gârleanu, autor meritoriu a şase volume de versuri, “Lacrimi”, 1926, “Viorele”,intruvabil, probabil editat în 1927, “Boabe de tămâie”, 1928, Iaşi, Editura Presa Bună, “Trandafiri”, 1929, “Flori de pe drum”, 1933, “Sfântul Francisc de Assisi”, 1941.Primele două şi ultimele trei volume se tipăresc la editura Serafica, Hălăuceşti, respectiv, volumul din 1933, la Săbăoani. Serafica ştie toată lumea este mai mult decăt meritorie pentru prodigioasa sa activitate cultural-spirituală.

Inceputurile lirice ale lui Ion M.Gârleanu sunt modeste, dar personalizate de o trăire autentică, moartea mamei petrecută în 1923. “Peste- a gropii silnicie, dragostea renăscătoare” o cântă poetul, “crucea, poartă fermecată” spre Inviere.Chiar dacă
nu avem imagini care să ne seducă prin originalitatea lor, simţim clocotul unei dăruiri integrale lui Dumnezeu, evenimentul personal ridicat la înţeles creştin. Ceva din tonurile eminesciene din “Mortua est” se percep în volumul conceput ca o elegie la dispariţia iubitei mame, ca şi din recuzita eminesciană, ruine, cimitir, clopotul care plânge lai zvoare.
Vibrantul sunet de clopot, răsunând într-o lume rurală, amineşte şi de satul ardelean al lui Goga. Lacrimi de jale colectivă, la transilvănean, plâns al lucrurilor şi al fiinţei la franciscan, dar şi zarea marilor împăcări, dezmărginiri: “Ucenic pe- a mamei urme\De jertfire,de iertare\luminând din depărtare\Paşii grei să mi se curme.\\In oceanul de iubire\Unde Tu te dai răsplată\ Du-mă s-o mai văd odată\ Strălucind în nemurire”.
Dacă renunţăm la comentariul volumului al doilea, “Viorele”, de negăsit în biblioteciile particulare sau oficiale, o facem cu părere de rău, presupunând că el se înscrie în linia atmosferei elegiac-eminesciene din apariţia editorială precedentă . “Boabe de tămâie”, din 1928, este dedicat Sfintei Tereza a Pruncului Isus, patroana misionarilor catolici.Patroana de mai târziu a Europei, doctor al Bisericii, tânăra carmelită, atât de modernă prin ardoarea iubirii sale ,acţiunea ei directă şi tinereţea spiritului, unde jertfa şi cutezanţa îl slujesc pe Cristos, prin chipul celorlalţi se bucură de elogiul poetului franciscan, care-I descoperă
particulara”sfinţenie răpitoare”. Cartea se deschide cu un poem matur, printre cele mai consistente lucruri scrise de fratele franciscan “In loc de prefaţă”, un fel confesiune şi de artă poetică, de afirmare clară a drumului religios care se se desparte de cel artistic. AICI E CHEIA versurilor lui Ion M. Gârleanu, arta se înclină în faţa religiosului.Sau cu decisele verbe ale autorului nostru:”Ne despărţim smerite versuri,\In prag de sfântă mănăstire;\Si drumul nostru drum de stele\Nu are cruci de întâlnire…Tovarăş însă aveţi menirea\Ca nişte boabe de tămâie\ce cad pe focul din cădelniţi\Ca mirosul să le rămâie\Voi veţi cădea-n simţiri curate\-Credinţa vi le străjuieşte\Si veţi vărsa parfum în ele\De trai ce nu se iroseşte…\Porniţi deci versuri în tăcere\Porniţi ca balsamul dinfloare\Porniţi cucernice, senine\Ca razele dintâi din soare.’’
Temele religioase descriu puritatea simbolică a crinului, scene din viaţa lui Isus copil, casa din Nazareth, zilele lunii mai dedicate Fecioarei, zilele de octombrie friguros, cu o anumită candoare, de icoană pe sticlă, cu linii simple, neretorice.Cum poetul trăieşte bănuiesc în afara climatului literar, în pacea mănăstirii, nu este luat în calcul în bilanţurile literare anuale, periodice ale criticii. Atmosfera peziei sale este cea a vremii, pe dimensiunea ei tradiţionalistă, a unui Pillat din “Povestea Maicii Domnului”.O piesă remarcabilă este “La Nazareth “, fireasca familiaritatea cu divinul care, precum la Blaga,unde îngerii trântesc uşile,păstrează aura transcendentă. ”Lacrimând Maria toarce\La fereastră spre grădină\Gânduri grele, gânduri triste,\Fruntea dalbă I-o înclină\\Obosit Iosif de muncă\A lăsat din mâini toporul\Si cu dor înjuru-i cată\Pe Isus măntuitorul\\Când Isus apare-n uşă\ şi spre eicu drag zâmbeşte\Uşurat Iosif răsuflă\Dar Marie-i jalea-i creşte…
”Trandafiri”, volum de tatonare a unor teme noi, aduce versuri memorabile ca :”Trandafiri se duc cu braţul pe morminte de martiri\ Numai Regele măririi\Robul veşnicei iubiri\ N-are-n sfânta lui coroană\Trandafiri”. Un ciudat ritm bacovian “Pe pămân\Sunt străn\ Ca un fir\ De pelin\ Cânt în străni\ Rugi fierbinţi\ Si mă-n-chin\ Pe la sfinţi”. Viziunea fireşte e opusă, melancolia saturniană a băcăuanului e altceva decăt setea de cer a călugărului de la la Roman.
Un alt poem neobişnuit la poetul nostru, atras de luminozitatea specific franciscană, de delicata iubire a creaturilor, a creaţiei strălucind de amprentele divine este “In întuneric”.Acolo citim ,,Stau ascult din nou, tăcere\ Vântul urlă prin ogradă\A căzut o bufnă moartă\De sub streşini în zăpadă”. Excepţională senzaţie de apăsare a omătului, a unei ierni cumplite cum trebuie să o fi simţit poetul, înconjurat de zăpada deasă, unde bufneşte bufna, scurt, definit
Un volum de trecere, de pregătire, “Flori de pe drum”, apărute în anul jubiliar al răscumpărării, cum scrie Ion M. Gârleanu, în dedicaţia de început prepară stilul decis din ultima carte,cea din 1941.
Sunt multe cântece pioase în “Flori de pe drum”, laude ale crinilor,care adună raiul în cupa lor, chemări de drumuri misionare, ca în “Mă cheamă Răsăritul”, tratări simbolice ale călătoriei pe mare, un topos familiar literaturii creştine , apoi o evocare a Calvarului, unde se vrea răstignit cu Isus. ,un imn al Mariei, “grădină închisă” şi “fântână sigilată”. Nu originalitatea trebuie să o căutăm ci devoţiunea franciscanului care scrie ca în alte timpuri laude ale Creatorului, ale Fecioarei, ale creaturilor, cu o fervoare adevărată, nu mimată.Versul devine anonim în perfecţiunea sa, totul e spus clar şi convingător, nu inovează, se aşează într-o albie, care ţi se pare cea mai potrivită, singura potrivită să exprime un elan religios.Aproape aforistice versuri –iluminări ”Nu-s vieţile jocuri de zaruri\Nu-I patria noastră pământul”.

Un menestrel religios, un giullar di Dio, cum spunea SF. Francisc se simte poetul român, rememorânduşi tinereţea “Parc-ai vrea să vină\Pe grădini, pe lunci\Si pe noi de-a valma\Zilele de-atunci\\Rămânem, muşcată\Tu un fir de fân\Eu în mănăstire\Trubadur bătrân”.
Imagini de reţinut în poemul “La izvorul minunat”, “Câtă fericire, Doamne !.. Raiu-n mine, raiu-afară”,
Spuneam că un volum sinteză este cel din 1941,” Sfântul Francisc de Assisi, poem liric”apărut la Săbăoani,la Serafica, cu ilustraţii reuşite din locurile franciscane, cu o prefaţă de Leon Veuthey,o.f.m ,profesor de filosofie la De Propaganda Fide. Toată dragostea poetului pentru pentru Poverello se revarsă în aceste evocări ale vieţii şi locurilor cu mare încărcătură emoţională, spirituală, culturală şi mistică. “In dragostea sa pentru concret Francisc l-a adus pe Hristos pe pământ”, observă prefaţatorul, fixând esenţialul unei carisme.Vegheat de portretul lui Cimabue,de imagini din Basilica din Asissi, cuprinsul volumului deapănă lent momentele biografiei devenite hagiografie a Sf. Francisc. Se perindă astfel locurile binecuvântate ,ca în secvenţele unui film de Zefffirelli. Un Imn închinat întemeietorului ordinului, numit”soare blând de dimineaţă” precede scenariul luminos.Oraşul de la poalele Apeninilor, casa natală, Francescuccio, biserica botezului lui Francisc, catedrala San Rufino,un greu de egalat portret al sfântului umbrian, cel mai expresiv din literatura română,chemarea franciscană,episodul de la Spoleto cu versuri admirabile :”De pe muntele de zgură\Dimineaţa varsă lin\Si lumină purpurie\Si miros de rozmarin”, episodul leprosului,Tugurio, Rivotorto,San Damiano, Gubbio, Porţiuncola, Alverna, totul are frăgezime. Ai impresia că ai o variantă autohtonă a cunoscutelor şi îndrăgitelor “Fioretti”.Arta matură a părintelui Gârleanu arată o asimilare ,familiarizare cu sfântul umbrian şi universal, cu Umbria minunilor sale, o artă care-ţi găseşte în stilul simplu aproape epic cu înfiorări extatice, împlinirea.Să cităm doar câteva imagini “Mistuie-mi fiinţa-ntreagă\Dumnezeul meu şi toate\Strigă el, a mea văpaie\ Să se stingă nu mai poate”. Ori la fel de intense ” Din Rivotorto nou cenacol\De noi Rusaii, de nou foc\Pornesc smeriţii fraţi în cete\Pornesc ca apele în scoc”.Despre Porţiuncola aceste versuri:”Bisericuţă mohorâtă\Rămasă-n câmp ca o lumină\Ce fâlfăie în bezna nopţii\In faţa ta adânc se-nclină’. De comparat cu “Bisericuţă din Albac” în linia unei înrudiri profunde.Poate cea mai bună poezie a părintelui este cea inspirată de statuia lui Giovanni Dupre dela San Rufino din Assisi.Textul din acest volum din 1941 este o variantă îmbunătăţită a poeziei figurând şi în volumul “Trandafiri”la pagina 49.Iat-o,”Cu capul gol,în rasă petecită\Desculţ cu cingătoarea de frânghie\Francisc vrăjit de “doamna Sărăcie”\Măsoară vremurile de ispită\\In cruce el pe inima rănită\Işi leagă braţele cu duioşie\Să treacă-n larg senin de veşnicie\Comoara-I de iubire negrăită\\Si norocos denalta sa chemare,\Işi ţine fruntea spre pământplecată,\In semn de pace şi de renunţare…\\Nebună lume, cum să crezi vre-odată,\Că vinovata-ţi,trista-ţi bucurie,\Il va trezi din sfânta reverie?…”Aproape un autoportret în filigran, o punere în abis. Francisc alter Christus. Franciscanul poet imitându-l pe Poverello.

ADRIAN POPESCU

Lumina din catacombe

2006-02-06T14:02:00.000+02:00

Memoriile cardinalului unit
Dr. Iuliu Hossu

Editarea memoriilor primului cardinal al Bisericii Române Greco –Catolice Unite cu Roma, Iuliu Hossu, este, fără îndoială, un gest care nu trebuie să treacă necomentat de istorici, mai vechi sau mai noi, de societatea civilă, în general, de toţi cei pentru care libertatea de conştiinţă şi demnitatea persoanei înseamnă chiar esenţa unui individ. Greco-catolicii au un martir modern în primul lor cardinal, născut la Milaş, un sat transilvan de câmpie, o confirmare a identităţii confesiunii unite, care a fost dela început orientare spre Roma cu preţul oricăror suferinţe şi sentiment naţional intens al integralităţii teritoriale româneşti. Universalitate în spiritul locului , catolicism în vesmânt valah. Uniţii au fost o punte între Apus şi Răsărit, au păstrat tradiţia bizantină, au fost fideli Romei cu preţul sângelui, toate trăsături ireductibile, pe care le observa Sfântul Părinte, într-o Scrisoare la Jubileul Unirii de la 1700, vorbind despre identitatea BRU. Iar notele de ecumenism “avant la lettre” n-au lipsit nici în detenţie, dar nici înainte, dacă e să ne amintin doar de legătura şi la bine şi în necaz cu episcopul catolic de Alba Iulia, Marton Aron, episcopul romano- catolic de Iaşi, Anton Durkovici, de episcopul ortodox de Cluj, Nicolae Colan, ultimul din păcate transformat după 1948 din prieten în duşman al uniţilor.
In orice caz, persecutarea episcopilor de către puterea comunistă, vânătoarea de suflete, preoţi, mireni, care să treacă sub conducerea patriarhului ortodox Iustinian Marina, rezistenţa, fuga, stratagemele supravieţuirii acestora în cinste sunt descrise în pagini cutremurătoare în cartea cardinalului. Ei prin credinţa lor în Biserica Romei
au parafat iar actul de unire de la 17oo, chiar dacă multe vieţi au colorat cu sângele lor noile peceţi ale unirii, prin acte nu de cancelarie, martirice.
Casa de editură “Viaţa creştină”, din oraşul de reşedinţă al eroicului ierarh, însoţeşte volumul, compus din textul transcris din cele trei caiete,acoperind anii 1947-1961, cu nu mai puţin de patru prefeţe, plus o postfaţă. Dintre contribuţii, reţinem prezentările IPS Florentin Crihălmeanu şi Silvestru Augustin Prunduş, acesta fost secretar al episcopului interbelic şi un venerabil bazilian.
Iuliu Hossu, cel el care a citit, cum se ştie, actul care consfinţeşe Unirea din 1918, la Alba Iulia, este un luptător cu armele credinţei, neviolent dar tenace pentru păstrarea “cetăţii din suflet”, inatacabila conştiinţa religioasă, loc unde nu se poate intra cu forţa, cum avertizează mereu ierarhul unit ardelean. Arestat împreună cu ceilalţi episcopi greco- catolici, Iuliu Hossu îşi rememorează, în detenţie, calvarul . Nici o tânguire însă, o asumare a încercărilor cu ferma convingere că din aceste suferinţe Biserica Unită va învia într-o zi, aşa cum s-a şi întâmplat.
Ce te copleşeşte pe tine, cititor al mileniului trei, este virtutea eroică, fondată pe încrederea nesmintită în Providenţă, “ nu mă tem de nimic, mă tem de Domnul” , cum spune , deseori, ierarhul arestat la Bucureşti, în 29 octombrie 1948.
Prizonier întîi la Dragoslavele, după la Căldăruşani, Sighet, Curtea de Argeş, iar Căldăruşani, autorul notează anii de umilinţe, frig, mizerie, la Sighet, mai cu seamă, brutalitatea gardienilor, regimul de exterminare, programul de neantizare a elitei româneşti interbelice. Sunt amintiţi între alţii ca având acelaşi destin Iuliu Maniu, istoricul Gheorghe Brătianu, episcopii uniţi, PS Valeriu Frenţiu, PS Ioan Suciu, PS Alexandru Rusu, PS Ioan Bălan, PS Vasile Aftenie,mort în beciurile Siguranţei comuniste, alte multe figuri de prim plan sau mai modeste, canonici greco- catolici, ierarhi romano -catolici , credincioşi din dieceză, care suferă persecuţia statului cu seninătatea creştinului adevărat.
Niciodată rugăciunea comună şi individuală nu este uitată, ea dă bineînţeles tărie, atunci când, la Sighet, iarba nu o poţi călca, prunele sau merele le visezi, guşti, în cel maibun caz, în cinci ani, două fructe de pe jos, prin mila unui gardian, mânânci din gamelă terci, rufele zdrenţuite le speli în grabă, singur, liturgie nu poţi face, dar poţi, pe ascuns, să-ţi faci rozariu din pâine.Un iad transfigurat de lumina Spiritului.Paradoxala bucurie de a fi închis pentru Cristos.Bucuria de a –L urma inundând lumea mică, mizeră, oroarea schimbată în sens, orice având valoare harică în această perspectivă .”Lucrurile mici, repet mereu, care creşteau mari îmbrăcate în lumina Harului Său”, parcă am cita din Tereza de Liseux, din metodele ei simple de a urma “calea cea mică”.
Taborul, muntele transfigurării cristice la faţă, al orbitoarelor raze , se ghiceşte în aceste iluminări, dar el va fi împlinit prin urcarea pe muntele supliciului lui Isus, pe Calvarul arid. Potrivire a paşilor cardinalului, a paşilor episcopilor uniţi, toţi doisprezece, fără Iuda, în urmele crucificatului. Sequella Christi. Arestat , Iuliu Hossu vede soldaţii jucând zaruri şi se duce cu gândul la soldaţii romani jucând “dadi”, trăgând la sorţi hainele Răstignitului,la Ierusalim, la Gabata.Sunt departe zilele însorite ale intrării în satele primindu-l sărbătoreşte, ca pe Nazarinean Ierusalimul cu ramuri de finic, de palmier.
“Credinţa noastră este viaţa noastră” sună , inflexibil, răspunsul lui Iuliu Hosu la propunerile puterii de a credita, prin persoana lui, ilegalitatea Decretului din 1948, de desfiinţare a BRU. Refuză la fel de hotărât propunerea reitarată de a juca “un rol istoric” în noua organizare bisericească supusă politici comuniste, instalate în România. Acelaţi răspuns ferm îl primesc şi Dr Petru Groza, creionat cu pricepere, prin replicile lui amuzate,”fantastic, ca în romane”, indiferente, ministrul cultelor, patriarhul Iustinian Marina sau mesageri de diferite ranguri.
Secretul rezistenţei episcopului unit de Cluj-Gherla e credinţa în Cristos, încrederea în Biserica Romei, dar, complementar, amintirea mulţimii de greco- catolici, enoriaşii care îl înconjurau, plini de dragoste, din perioada episcopatului său de la Gherla, 1921, apoi de la Cluj. Treizeci şi unu de ani de slujire a enoriaşilor uniţi, sfinţiri de biserici în ţinuturile transilvane, vizitaţii canonice la Strâmbu, Cătina, sate şi chipuri dragi, familiare, pelerinaje, cum e mai ales cel tradiţional de la Nicula, de Sfânta Marie Mare, o viaţă interioară care freamătă nepotolit în memorie, când viaţa normală, cotidiană, de afară îi este refuzată.
Nume şi scene sublime sau detalii familiare se perindă în paginile unui volum compact, care deţine însuşirile unei cronici lăsate urmaşilor, o mărturie a credinţei în Cristos, urmarea cu orice preţ, a învăţăturii Sale de iubire, iubire şi iertare luminându-i chiar pe cei care ne fac rău.Refuzând să părăsească ţara, după ce a fost numit cardinal de către Paul al VI ea, în 1961, Iuliu Hossu ne arată tuturor, catolici sau ortodocşi, încă o dată, ce înseamnă a trăi pentru ceilalţi, adica pentru prin credinţa devenită viaţă. La Căldăruşani, mănăstire domnească vizitată în vara trecută, împreună cu latinistul Vasile Sav, prin bunăvoinţa unui prieten, editorul, eseistul Ion Papuc, nu am găsit nici o urmă care să le amintească , fără comentarii , alb, tinerilor de azi, detenţia ierarhilor uniţi, într-un ceas greu al istoriei noastre complicate.Am încercat să ghicim fereastra din stânga porţii, de unde primea lumina zilei Hossu. O fi fost aceea?Am simţit căldura cumplită a lui iulie, în curtea largă, am desluşit familiar dintre crengi ţiuitul narcotic, mediteraneean, cântecul de cicale, ca în Grecia, sau sudul Italiei, dar nu am găsit nici o urmă a “robilor”păziţi ce au stat aici.Da, ne-am închinat în biserica mănăstirii, unde cardinalul român nu a celebrat niciodată.Am admirat icoanele vechi ale muzeului, era zăpuşeală,vipie, cum sunt verile de pe şes, lacul era în spate, de acolo, aflu acum, li se aducea apă de către soldaţii ierarhilor bătrâni, care precum în vechime, nu se plecau în faţa stăpânirii. comuniste, unei false uniri, silnice, care aducea dezbinare între fraţi. De intrat în camera lui nici n-a fi putut fi vorba. În camera sa intrăm acuma, citindu-i paginile, este şi celulă,dar şi chilie, altar nevăzut, dar şi catacombă. Lumina de acolo se prefiră misterioasă ca în tabloul renascentist cu eliberarea lui Petru, condus de înger.

ADRIAN POPESCU

Greci în context latin

2006-02-06T14:01:00.000+02:00

In sudul Romei, unde aterizezi făcând un ocol deasupra Mării Tireniene, dacă vii dinspre est, se află abaţia milenară Grottaferrata, fondată de Sfântul Nil de Rossano. Locul e binecuvântat, anticul Tusculum se extindea, cu vilele sale patriciene, chiar în jur, iar urmaşii romanilor , citadinii secolelor trecute, lăsau Urbea şi gustau roadele pământului, bucuria comuniunii, pietatea şi divertismentul , aici, la sărbătorile dedicate Fecioarei Maria.
Un mileniu de existenţă a abaţiei nu e puţin lucru într-o istorie religioasă care a cunoscut şi Marea schismă din 1054 şi exilul papilor la Avignon, dar mănăstirea, întemeiată de supuşi ai Sfântului Pontif, de greci în context latin, a rezistat. O viaţă ritmată de rugăciune, contemplare şi studiu, în silenţiumul scriptoriului şi în vasta bibliotecă, cu manuscrise, incunabule, colecţii de documente, clasici latini, gânditori moderni, câţiva poeţi îngăduiţi cumva, grupaţi câte doi, trei, pe aceeaşi etichetă, pe vast ele rafturi de lemn de culoarea mierii de pădure, uşor întunecate.Ca un semn că orgoliul nu trebuie să domine, că spiritul de sinteză, de cuprindere supraliterară, trebuie să funcţioneze prioritar , poezia e oarecum clasificată după criterii spirituale, la mănăstirea care, de altfel, are gloria de a-l fi adăpostit Bessarion, învăţatul bizantin care a a ales latinitatea.
Idee care precede aranjarea cărţilor este , bănuiesc, cea de panoramă, de antologie , de exigenta crestomaţie. Să fie ele, aşa cum se poartă ele şi la noi, mai recent, vezi Mincu, Abăluţă, Chioaru, Romoşan, antologiile mai utile omului de azi şi , abia apoi, lectura volumului unui poet? Nu ştiu, poate mă înşel, speculând excesiv, oricum, “triadele poetice”, Horaţiu, Virgiliu, Properţiu, să zicem, ori Leopardi, Foscolo, Parini, erau vizibile spre deosebire de compactele nume solitare indicând scrierile unui sfânt, filosof, să spunem, Augustin, Toma d Aquino, Vasile cel Mare.
Abaţia are popularitatea pe care i -o dau pelerinajele, mai frecvent în veacurile trecute, cu obligativitatea, subînţeleasă, a confesiunii în biserica austeră, ca decoraţiuni interioare, dar cu faima icoanei Mariei, Theotokos, atribuită Sfântului Luca.In biserică dar şi în auditoriumul dedicat conferinţelor la finele lui 2003 au răsunat multe voci de preoţi români din toată ţara, din Muntenia, Moldova, Oltenia sau de “uniţi” din Ardeal. Grottaferrata şi-a început aniversarea milenară cu o întîlnire ecumenică, unde invitaţii de onoare au fost românii.Gest de preţuire şi rod al bunelor relaţii stabilite între Ambasada noastră şi Sfântul Scaun. Salutul oficial al trimişilor Vaticanului, buna primire, fraternă, a arhimandritului abaţiei, a celorlalţi călugări, dialogul confesiunilor, la care au luat parte, prin exigente comunicări ştiinţifice, italieni şi români, discuţiile dintre ierarhii catolici şi ortodicşi au confirmat vocaţia de poartă a Orientului în Occident, pe care o are Grottaferrata.

Dacă până la Roma sunt vreo 35 de kilometri, aeroportul internaţional Fiumicino, îi face să poată fi parcurşi cu un tren special, rapid. Lăsând grădinile şi villele de la Grottaferrata, ospitalitatea trapezei abaţiei şi vinul alb, de Frascati, am ales altă variantă. Părăsind microbuzul colegilor care se întorceau acasă, eu am vrut să mă întorc la o casă mai veche, aşa că am fost debarcat, cu arme(postul şi rugăciunea) şi bagaje, la ultima staţie de metrou, la cap de linie , la Anagnina. De acolo, să tot fi numărat vreo douăzeci de staţii, printre care Cinecitta, Furio Camillo, Piramida lui Cestio, până la familiarele Termini, Lepanto, Ottaviano, adica zona vaticană.
In fine, sunt la doi paşi de Borgo Angelico, cartier cu zid de apărare, întărit odinioară, cum îi spune şi numele, în stânga catedralei San Pietro. Străbat piaţa cu coloanele lui Bernini şi iată-mă în Borgo San Spirito, străzi mai înguste, biserica şi spitalul “in Sassia”, al saxonilor, masiv, renascentist. In sfârşit, după câteva minute de îmbrăţişare cu vechimea nobilă a locului, după o stradă lungă, o altă piaţă, de unde se vede podul Principe Amedeo peste Tibrul majestuos, urc rampa elicoidală, sistem roman , ca la castelul San Angelo, spre Gianicolo, în spatele Vaticanului.

In piaţa dinaintea scărilor care coboară spre mica gară a Metropolitanei, a metroului, la Anagina, am privit, grăbit, tarabe şi lume de periferie, micul comerţ stradal cu haine, încălţăminte. Acum trei ani umorul negru al unui negru, care mi-a vândut o pereche de pantofi negri, marca Giorgio Brutini, o fi vrei marcă serioasă?, nu l-am putut uita. Un micdefect al pielii pantofului făcea să-I scadă preţul. Dar eu voiam să mă asigur că e piele, chiar cu defectele minime, mai mult pentru plăcerea conversaţiei cu isteţul vânzător de la “bancarella”din colţul Pieţei Santa Maria Maggiore decât interesat de marfă. “E piele, desigur, signor, numai că nu ştiu dacă de alb, sau de negru, de neamţ ori de congolez”.
“Pielea” contoversatul roman al lui Curzio Malaparte, avea aici, în zona pestriţă etnic, etic, de lăngă gara Termini, unde se aciuesc emigranţii, mai întâi, extracomunitarii care dorm sub cartoane, un personaj, nu un cititor.Un pesonaj săltat din mizerie, care reuşise ceva.Decorul desigur era roman nu napoletan, debarcarea fusese în alt secol,dar pielea rămăsese stratul care dă identitatea ultimă omului. Dacă îl jupoi de demnitate, îl pauperizezi, îl dispreţuieşti rasial, social, religios, ajungi la ecorşeul individului,la viscerele anonime, la carnea pe care torţionarii o urau, privind-o cu ochii demonului care dispune după placul său de ea.Un strat arhaic, imemorial, vorbea în africanul vânat odinioară,de albi, dus în captivitate, umilit, înrobit...
Am văzut grăbit, la Anagnina, albi scăpătaţi, negri vorbind o italiană bunişoară, dar cu accent , ceva cunoscut din alte vârste, dar şi senzaţia de regăsire. Să fi fost amintirea bulversantul haos al ofertelor de la Porta Portese, talciocul tradiţional roman ? Mai intensă decât dezagreabila impresie după o convorbire cu o persoană, pentru prima dată în Italia, derutată, dar tenace, care nu admitea, nici în ruptul capului meu, că, nici estetic nici botanic, identitatea chiparosului eminescian nu este egală cu arborele de tuia, aclimatizat la noi… Nu şi nu. “Sunt tuia, ca pe la noi”. Refuzul unicităţii a putut fi moderat nici de arbitrajul recepţionerului amabil, de la Verdeborgo, unde eram cazaţi, senioral. Chemat în faţa frunzişului sever, impecabil rectiliniu, a confirmat, uimit puţin,” da, desigur că e un splendid cipres”. Abia acum îl înţeleg pe blândul meu prieten neamţ, Wolfgang, devenit din brutar ausburghez, şi burghez, sărac de bună voie în Italia, novice în călugărie franciscană. Sosit la Varese, în nordul Italiei, deci, unde flacăra cipresului e rarissimă, el a adus exact acest argument în disputa apoi refuzul fixării lui, mai avantajoase acolo. “Nu pot”, a zis, peremptoriu, “să rămân la Varese, aici îmi lipsesc cipreşii Toscanei!”.
Se vede că rugul lor verde,l întunecat, lumânarea lor deaptă e mai mult decât arborele denumit în latină “cupressus sempervires”.
Unii refuză noutatea mirabilă, încăpăţânaţi să o reducă la măsura banalului tern , alţii o caută, lăsând casă, rutină şi comode prejudecăţi culturale, convinşi că ea ne salvează de moartea sufletului.
Nici în Cetatea Eternă nu toate lucruruile sunt eterne, se schimbă cardinalii, mor soldaţii gărzii cu halebardă şi chivără strălucitoare, secretarii congregaţiilor, furnizorii. Am şi eu un prieten dacă pot spune astfel, cardinal, a doua zi a fost tot black out, dar am mers în Piaţa San Pietro, la Angelusul duminecal, papa a apărut în binecunoscuta ferestră, a citit cu voce destul de puternică numele noilor cardinali. Mulţi francezi, un grup de tineri teologi, din Hexagon , aflaţi la studii la Roma, au izbucnit în urale de câteva ori, chiar lângă mine. Mi se adunau nume de episcopi români, dar nici unul nu a fost ridicat la rangul de cardinal, cum speram, de Sanctitatea Sa. Am tresărit bucuros şi am aplaudat, cam singur, când deasupra Pieţei s-a auzit numele noului “cardinal Thomas Spidlik, ceh”.
Cel care scrisese cu o înţelegere profundă despre spiritualitatea răsăriteană , moravul de origine, vieţuind ca un vechi avva la Roma, iezuitul învăţat, profesorul de la Pontificio Istituto Orientale merita să fie aclamat . Umorul nu i-a lipsit niciodată bunului părinte, nici când mă poftea la cină , să stau în stânga sa, în sufrageria primitoare, la Centrul Aletti, cămin iezuit, casă de editură, atelier de pictură al lui Rupnik, discipolul său predilect, nici la Cluj. Atunci, când, la Universitatea Babeş-Bolyai, în sala Iorga, traduceam silogismele bucuriei, nu ale “amărăciunii”, volutele unei gândiri precise, demonstraţiile credinţei în Cristos.
La un moment dat, avva scoase din buzunar un pumn de bani şi mi-i oferi, ilustrând un exemplu de paradox, cu a avea şi a fi.
Cum Rupnik lipsea din Via Paolina, din institutul iezuiţilor din Est, stabiliţi pe lângă Santa Maria Maggiore, l-am sunat direct, luni de dimineaţă pe proaspătul cardinal.Ce credeţi că a găsit cu cale, să ne spună, mie şi Mariei Grazia, o prietenă a românilor, nouă care-i telefonasem, să-l felicităm?
“Aşa e în viaţă, unii cad de pe motocicletă, alţii ajung cardinali”. Nu comentez, zâmbesc, râd apoi cu Maria Grazia, iată un cardinal care nu ne va trânti uşa în nas. Să sărbătorim, deci, cu un espresso şi o bere evenimentul de ieri. Nu toate lucrurile sunt eterne, nici chiar aici, băutura cea mai comună a Peninsulei, lichid negru şi fierbinte, intens aromat, nu mai e Lavazza, nu, e Illy, s-au schimbat furnizorii, designul de pe ceşti e al unui plastician fantastic de talentat, Cellini făcea solniţe pentru papa, artistul ăsta lucrează pentru noi...A, da, atunci la vestitul “Castroni”, de aia n-am găsit vineri după-masă cafea în pungile tradiţionale, ca în urmă cu nu ştiu câţi ani, nu, doar boabe care te năuceau , uleiuri exotice, susan, seminţe de chimion, piper alb, roşu, curmale, ulei de arahide, halva, rahatlocum, ca la Sarajevo, dar niente Lavazza, nici rossa, nici cremosa . Nu spuneam că în Cetatea eternă nu toate lucrurile, (cele mici, desigur, vizibile şi apetibile) sunt eterne.
Dar şi lucrurile celelate se schimbă, uite, cine a mai vorbit afabil cu ziariştii ca papa polonez? Cine a mai spus-o net că dreptul omului şi demnitatea persoanei nu sunt respectate, în Cuba , în America Latină, asta în faţa conducătorilor de acolo? Cine i-a mai scris lui Brejnev, în limbajul diplomatic al papilor, aşa de subtil, dar decis, că o intervenţie militară sovietică, în Polonia “solidarităţii”anului 198O, ar fi un gest necugetat, comis împotriva libertăţii naţiunii poloneze, a tratatului de la Helsinki, a drepturilor omului ?
Cine stă cu tinerii ore întregi,la Tor Vergata, la Montreal, la Paris?
Cine a intrat umil în Sinagoga din Roma?

Adrian Popescu

Pagini veneţiene

2006-02-06T13:59:00.000+02:00

Marţea e o zi bună pentru cumpărat peşte. La picioarele podului Rialto, cel cu 24 de arcade, găseşti în zori tot ce pescarii smulg Adriaticii noaptea. Luni nu e o zi potrivită, bărbaţii se mai cinstesc cu Verduzzo, se mai odihnesc după biserică, dumineca, aşa că luni nu prea ies, de cum se crapă de ziuă. Am ales marţea sau ea ne-a îmboldit pe noi, cert este că am neguţat bine mărunţii alici, cu burţile argintii, mai mărişoarele sardine albăstrii şi sardinele ceva mai mari, nişte calamari, care din albicioase ovale au devenit cercuri aurii, după prăjire, sgomberi, în fine, vrei cinci kilograme jumătate cu totul. Ulei era, la negozio, sare se găsea, piper cât e de trebuinţă, vin de la crama cu butoaiele răcoroase şi tejghea umedă, un risling. Peşte şi vin, feluri călugăreşti, ar fi putut fi poftit şi superiorul de la San Francesco della Vigna, venetul acela care făcuse sport în tinereţe şi arăta drept şi ager în mişcările minţii şi ale trupului, Roberto. Dar nu l-am poftit, să-i întoarcem prânzul cu franciscanii, cu Florin, cel din cetatea noastră transilvană, învăţăcel la ei, prânz de oameni liniştiţi de lumea patimilor, în refectoriul luminos. După ce reciţi Regina Coeli, doar e e vremea însoritului mai postpascal (după Rusalii se va relua Angelusul) masa se umple de o copilăroasă veselie. Masa şi conversaţia desfătări fraterne.
Stăm câte doi la o masă de lemn promitoare şi mâncăm fără grabă, legumele sunt din grădină, o grădină care are în spate o magazie cu un debarcader prevăzut cu două bărci mari. Un chiostro cu fântână şi flori e pentru meditaţii, o splendidă curte interioară, pe care trecătorul străin, cuprins de vipia verii veneţiene, nu o bănuieşte, năuc, trecând pe strada care te scoate la Arsenal sau la Fundamenta nuove. De la ferestra aflată pe coridorul cu crucea şi Răstignitul la un capăt se deschide priveliştea largă a Canalului şi a insulelor, San Michele, Murano, Burano, iar în unele dimineţi clare zăreşti zăpada munţilor, departe.
Viţa de vie, fasolea, măslinii o duc bine în această mănăstire cu biserica uriaşă, dar discretă, unde se afă şi Bellini şi Vassilakis cu icoanele lor care păstrează desenul şi culorile picturii renascentiste, dar sacralizate.
Ziua care a trecut ne-a fost binecuvântată de ocrotirea Sfintei Fecioare, descoperim că am intrat în trei dintre bisericile veneţiene dedicate ei.
Ce uşor se trece de la cele de aici la cele de deasupra, nevăzute, dar simţite. Ce uşor luneci în legendă, uite Grigore Arbore v-a dus în palatul cândva al familiei Tiepolo, înainte al familiilor Concia, Gonzaga, la urmă Papadopoli, iar în holul somptuos, felinarul de la pupa al unei nave care a luptat la Lepanto, în golful Patras, la 7 octombrie 1571.
Briza bătea dinspre sud -est, spun istoricii, în dimineaţa aceea, era puternică, deviind galerele creştine spre nord. Armada creştină, cu avangarda lui Cardona şi escadra lui Gianandrea Doria, ocoli insulele Curzolari şi se îndreptă spre sud, în formaţie de navigare ... Juan de Austria, comandantul coaliţiei creştinătăţii, cu crucifixul în mână, trecuse pe o ambarcaţiune mică, să îmbărbăteze echipajele navelor, în urmă cu câteva ceasuri..
Rugăciunile lui Pius al V -lea, rozariul murmurat de mii de credincioşi implorau ajutorul celest victoria al Ligii creştine, Apusul dorea din răsputeri, mai ales după ocuparea de otomani a Ciprului să elibereze drumurile maritime de Semilună. Infrângerea de la Preveza, pe coasta vestică a Greciei, nu departe de oraşul Arta, în urmă cu 32 de ani, era o rană care nu se cicatriza...Revanşa se desfăşura aporoape de apele înfrângerii.
Galeasele lui Bragadino, Iacopo Guoro, Francesco Duodo, de pe a cărui navă va porni prima lovitură, înaintează în safirul preaclar al mării. La orele prânzului bătălia începe. Cer limpede, vizibilitate perfectă. Distanţa dintre flotele adversare- o milă. Cardona, galerele spaniole ale lui Santa Cruz, galerele lui Doria, nepotul ambiguului comandant al flotei creştine de la Preveza, Andrea Doria…

In poate cea mai frumoasă biserică veneţiană, Santa Maria Formosa, unde am intrat de ziua mea, pentru prima dată, un dar neaşteptat, un epitaf aminteşte amărăciunea înfrângerii de atunci, datorată indeciziei sau ambiguităţii vestitului genovez Andrea Doria, comandantul suprem al flotei, înţeles în secret cu spaniolii, adversarii veneţienilor. Iată ce scrie pe mormântul bravului Vincenzo Capello, căpitan al mării:”nisi fata christianis adversa vetuissent”(dacă soarta nu ar fi fost potrivnică pentru creştini”)…otomanii ar fi putut fi opriţi din expansiunea lor spre Europa apuseană, navele lui Hairedin Barbăroşie (barbă otomană, nu vestfalică), înfrânte acolo, în apele din faţa Epirului, atunci, la 27 septembrie 1538, dar lupta a fost un fisco. Acum era o sforţare de a elibera Mediterana.

Dacă faci un efort auzi şi fâlfăitul flamurilor, stindardelor, steagurilor, pânza întinsă violent de briza sărată, stropii pe obraz, pe pieptarele de fier ale ofiţerilor, mâinile tremurând uşor, ascunse repede, cruciuliţele căutate la locul lor, la gât, sub cămaşă, unele vor opri, peste câteva minute, tăişul iataganului, altele se vor năclăi cu sângele scurs din mărul lui Adam, vor fi căuatate febril de degetele muribunzilor. Trompetele, fluierele te năucesc, dar îţi şi încearcă avântul eroic, leul lui San Marco strălucitor, cele 41 de galere ale sale, viitorul ei, care se hotăra acolo.

Barbarigo , comandantul şef al aripii drepte, înaintează cu sprijinul celor două galease, îi vine în întâmpinare Mohamed Sciaruk, încercând abordajul, galeră contra galeră, fum, ochi usturând cumplit, vânătăi, răni deschise, sânge, lunecos, pe punte, strigăte. Aproape un ceas, galera veneţianului Barbarigo luptă izolată, până când poate fi ajutat de proveditorul Antonio Canale , Canaletto, dar sub ploaia de săgeţi Antonio Barbarigo îşi pierde ochiul,Vincenzo Quirini şi nepotul bravului comandant, aflat la ananghie, Giovanni Maria Contarini, îi sar în ajutor.Vincenzo Quirini mort de un foc de archebuză, Contarini căzut şi el. Federico Nani preia comanda.Vine în sprijin şi galera contelui Porcia , galera atacatoare a lui Sciaruk îşi retrage ienicerii.Vârstnicul Canale, fără armură, e pe galera otomană, cu spada în pumn bine strânsă, Sciaruk, muribund, este azvârlit în mare, să nu se mai chinuie, iar pe la pupa galerei duşmane se desfăşoară steagul lui San Marco, leul înaripat, pe fond de aur, cum se vede şi azi în Piaţa de lângă Palatul Dogilor. Galere care ard, pulberărie explodând, sânge, de ambele părţi, curaj, vitejie respectată de adversari. Europa se restabileşte în graniţele sale maritime tradiţionale, veneţienii, după umilinţe, respiră mai uşor de acum. Pe mări, în porturi, în oraşe, comerţul, ideile, obiceiurile altora, felurile de mâncare şi tăietura hainelor, artele şi meşteşugurile deprinde de la alte neamuri, îşi pot relua cursul sufocat o vreme.

Rozariul şi vitejia, iscusinţa şi credinţa, rugăciunea şi braţul care a ţinut cârma navei, al îngerului, al omului?
Lepanto, 7 octombrie 1571. Sfânta Fecioară a Rozariului care s-a rugat pentru noi. Noi care ne-am rugat atunci, veneţieni, toscani, genovezi, spanioli, portughezi,(valahi, or fi fost, transilvani?) cum ne îndemnase Părintele. Atunci, acum, nu văd fisurile prin care curge timpul şi se întoarce, ca jeturile fântânilor la Villa d Este.

Să stai dis-de dimineaţă lângă mormântul Sfântului Marcu, la prima liturghie a zilei, intrat pe o uşă discretă, din stânga basilicii, care peste o oră va roi de turişti, recules, împreună cu câteva femei în vârstă şi bărbaţi maturi, feţe familiare, ce dar mai de preţ ai vrea? Să intri la Santa Maria de Nazareth, numită popular Chiesa degli Scalzi, unde plafonul e vătuit de norii realişti ai lui Tiepolo, ce bucurie mai mare ai vrea? Sau la Santa Maria dei Miracoli, discretă, sobră, dar cu o uluitoare scară de piatră sculpată în interior, spre altar, ori la Santa Maria Formosa, care-şi spune singură însuşirea de căpetenie, ce dar mai de preţ ai vrea? Trei biserici din lagună dedicate Fecioarei, trei daruri primite, graţia gratis data, în aceeaşi binecuvântată zi.
Sau la o masă din cartierul Dorsoduro, un prieten să-ţi ofere un pahar de vin, la o terasă, aproape de Frari, biserica fraţilor franciscani? Sau un poet veneţian, Severino Bacchin , să-ţi spună amuzat că pisicile din Torcello despre care ai scris, sunt crescute de pictorul, prietenul său, unul dintre cei şapte locuitori stabili, permanenţi ai insulei? “Jubilate Deo omnis terra, servite Domino in letitia”. “Strigaţi Domnului tot pământul, slujiţi domnului cu veselie”.

Felinarul de lemn de la pupa, din hol, tablouri, la caturi, salonul, căminul e opera lui Sansovino, plafoanele cu decoraţii renascentiste, lambriuri, tapiserii destrămate, pipăi, admiri, sunteţi doar trei oaspeţi, doi redactori stelişti ai revistei semicentenare, un italienist, traducător al antologiei prezentate la Centrul cultural român din palatul Correr, dar şi al poetelor veneţiene din Seicento, conduşi de un prieten în intimitatea unui institut -palat, un centru de cercetarea a lumii submarine. Vezi şi biroul lui Nemo, cum i-am zis fostului căpitan de submarin italian, devenit om de ştiinţă, după război, amiralul care masa plină de cărţi şi hărţi.

Te mai gândeşti la osteria, “La patatina”, Cartofiorul, ascunsă de năvala turişilor, în unghiul de după un pod, în cartierul Dorsoduro, unde aţi fost oaspeţii lui Grigore. Stele de mare şi gamberini, creveţi, scoici mici, pluteau în lichidul cafeniu, supă veneţiană specialiatea casei, într -un local ca o bucătărie-sufragerie familială, frecventată de localnici, mai ales. Supa e servită într- un fel de casoletă, patrată, cu felii de pâine semiscufundate, pe margini, ca nişte barci trase pe nisip, dornice să intre de tot în mare, aşteptând.

Adrian Popescu

Ioan Paul al II-lea - papa dialogului planetar

2006-02-06T13:57:00.000+02:00

Suveranul Pontif a fost mereu partea cea iubitoare, nu exclusivistă în dialogul planetar, tensionat, întrerupt de crime şi fanatisme.
“Cultura iubirii” a fost sintagma, conceptul propus de un gânditor modern, de un fenomenolog, de un teolog solid, de un poet. O poziţie bogat irigată ideatic de seva moştenirilor apusene şi răsăritene ale scriitorilor şi părinţilor Bisericii. Sfântul Ioan Al Crucii, dar şi Max Scheler, Tereza de Lisieux, Toma d ‘Aquino, poezia poloneză. Expresia supremă a credinţei-Iubirea .
A început imediat după instalarea la Vatican, să viziteze spitalele şi parohiile romane, apoi ţările şi continentele. Providenţa avea planul său cu Karol Wojtila, polonezul care a contribuit decisiv la demolarea zidurilor ideologice dintre ei, occidentalii, şi noi, esticii aserviţi Imperiului sovietic. Papa a fost cu adevărat inspirat de Spirit, prin el a lucrat “ditus Dei”, degetul lui Dumnezeu.
Wadowice, Cracovia, Roma, Lublin, iar Cracovia, Roma, punctul de îmbarcare pentru eternitate. Discursul din 22 octombrie, 78, adresat mulţimii pelerinilor, în San Pietro. Agonia în apartamentul papal din acelaşi loc. Corpul în Bazilică. Sufletul în ceata sfinţilor , sperăm. Omagiul întregului pământ, al Bisericilor, şefilor de state, inclusiv din România.
Enciclicele sale, călătoriile, discursurile, scrisorile apostolice, noul Catehism, apărut sub pontificatul lui, deschizând căi noi credinţei. De la prima enciclică, “Redemptor hominis”, care îi schiţează programul pontifical-“Mântuitorul omului, Isus Cristos, se află în centrul cosmosului şi al istoriei”(1979)- la ultima, e mereu neaşteptat, provocator. “Dives in Misericordia”, 1980, “Laborem excens”, 1981, “Slavorum apostoli”, 1985, “Dominum et vivificantem”, 1986, “Sollicitudo rei socialis”1988, toate ne descoperă linia unui magisteriu sensibil la social, în perspectiva divinului Mântuitor. Ecumenism inspirat în enciclica “Ut unum sint”, 1995, morala ca temei al fiinţei în “Veritatis splendor”, 1993, “Reflecţia despre Soah”, 1998, Scrisoarea de pregătire a Jubileului, “Tertio millenio adveniente”, 1994, unde vorbeşte despre erorile Bisericii catolice. Toate alcătuiesc fecunda învăţătură a unui teolog deschis dialogului. Călătoriile lui pe glob sunt tot forme de dialog. Ceea ce face Papa polonez are anvergura unui efort de spiritualizare prin iubire a umanităţii, a istoriei ultime. Nu numai poporului lui Dumnezeu i se adresează, creştinilor, omului ca fiinţă creată, cel din Mexic, Moscova sau România.
Are delicateţea de a susţine retipărirea Bibliei de la Blaj, de a primi delegaţia română a forului academic, de a accepta ca versurile traduse de Nicolae Mareş să-i apară, în revistele româneşti, în volume, dar mai ales vorbeşte despre noi, români cu ocazia vizitei din 1999, la Bucureşti, cu preţuire. Tricentenarul Bisericii Unite, în 2000 , anul Jubileului, îi dă prilejul să fixeze trăsăturile distincte ale acesteia ( moştenirea bizantină, martiriul).
Locurile străbătute ca etape ale unui destin au o coerenţă maximă. Naşterea în luna Fecioarei, protectoarea sa, copilăria, greu încercată de moartea timpurie a părinţilor, caracterul tânărului devotat, munca în cariera de piatră, actorul de la Teatrul Rapsodic cracovian, studentul la Litere, apoi la Teologie, în secret, accidentele, episcopul Sapieha, preoţia, 1946, laureatul din 1948, profesoratul la Universitatea Jagellonă, 1953, studiul despre Max Scheler, Conciliul Vatican II, arhiepiscop de Cracovia, din 1964, cardinal din 67, încurajarea legendarului primat polonez Wyszynsky, alegerea, Pontifex maximus din 16 octombrie 78. Pontificatul lung. Şocul atentatului, discursurile, binecuvântările din fereastra de la “terza loggia” a Palatului apostolic, duminicile, neodihna unui mesager al păcii la rase, neamuri, popoare, internarea la Gemelli . Tinerii. Moartea senină, 2005.

Drumuri şi drumul Crucii, moartea deplânsă de omenirea care se strânge îndurerată, dar şi unitară , dincolo de confesiuni sau religii, în jurul unui fiu al secolului. Walesa, Gorbaciov, Bush, Castro, oameni de stat, maica Tereza, sanctuarul de la Fatima, unde depune la picioarele statuii Fecioarei glonţul care n-a reuşit să-l ucidă, în 81. Vizita în România, în 1999, tinerii care la Parcul Izvor, îl aclamă, patriarhul Teoctist, Constantinescu, Theodor Baconsky, ortodocşi, catolici, mons. Robu, cardinalul Alexandru Todea, prietenul său, spun martorii de încredere, “o, Alessandro”, luând-o puţin înaintea papei, pe drumul Calvarului. Călătorii neobosite, de Pavel modern, avertismente: rădăcinile culturii europene sunt cele creştine, medieri de pace în Orient, pelerinajul la Zidul Plângerii şi vizita la Yad Wasem, vizita în Sinagoga de lângă Tibru, în moscheia Damascului. Istorie, geografie, geopolitică, iubire, mesajul lui Isus, iubirea care se cere însoţită de dreptate, Africa, Europa, cu Zilele mondiale ale tinerilor, “te iubim Karol”, muzica veacului XX, Marele Jubileu, el, Pontiful în veşmânt auriu de sărbătoare planetară. Numai în Rusia nu reuşeşte, dar ruşii ortodocşi îi plâng şi ei moartea, nu doar cei catolici.
Papa care a închis obosit de lupta sa ochii a închis o epocă, un un secol, cel al totalitarismelor, a deschis altul, la Jubileu, al libertăţilor, dar a avertizat că fără Cristos drumul omenirii e rătăcire, eroare umană. Libertatea e darul cerului dar şi fundament moral al iubirii tuturor.

Adrian Popescu

Paginile romane

2006-02-06T13:55:00.000+02:00

Dacă de la Fiumicino până la Roma sunt vreo 35 de kilometri, mijloacele rapide oferite de aeroportul internaţional fac, bineînţeles , ca ei să poată fi parcurşi, comod, cu un tren special.
Lăsând grădinile şi villele de la Grottaferrata, ospitalitatea trapezei abaţiei şi vinul alb, de Frascati, am ales altă variantă. Părăsind microbuzul colegilor care se întorceau acasă, eu am vrut să mă întorc la o casă mai veche, aşa că am fost debarcat, cu arme (postul şi rugăciunea) şi bagaje, la ultima staţie de metrou, la cap de linie , la Anagnina. De acolo, să tot fi numărat vreo douăzeci de staţii, Cinecitta, Furio Camillo, Piramida lui Cestio, până la familiarele Termini, Lepanto, Ottaviano, adica zona vaticană.
In fine, sunt la doi paşi de Borgo Angelico, cartier cu zid de apărare, întărit odinioară, cum îi spune şi numele, în stânga catedralei San Pietro. Străbat piaţa cu coloanele lui Bernini şi iată-mă în Borgo San Spirito, străzi mai înguste, biserica şi spitalul “in Sassia”, al saxonilor, masiv, renascentist. In sfârşit, după câteva minute de îmbrăţişare cu vechimea nobilă a locului, după o stradă lungă, o altă piaţă, de unde se vede podul Principe Amedeo peste Tibrul majestuos, urc rampa elicoidală, sistem roman , ca la castelul San Angelo, spre Gianicolo, în spatele Vaticanului.

In piaţa dinaintea scărilor care coboară spre mica gară a Metropolitanei,a metroului, la Anagina, am privit, grăbit, tarabe şi lume de periferie, micul comerţ stradal cu haine, încălţăminte. Acum trei ani umorul negru al unui negru, care mi-a vândut o pereche de pantofi negri, marca Giorgio Brutini, o fi vrei marcă serioasă?, nu l-am putut uita. Un micdefect al pielii pantofului făcea să-I scadă preţul. Dar eu voiam să mă asigur că e piele, chiar cu defectele minime, mai mult pentru plăcerea conversaţiei cu isteţul vânzător de la “bancarella”din colţul Pieţei Santa Maria Maggiore decât interesat de marfă. “E piele, desigur, signor, numai că nu ştiu dacă de alb, sau de negru, de neamţ ori de congolez”.
“Pielea” contoversatul roman al lui Curzio Malaparte, avea aici, în zona pestriţă etnic, etic, de lăngă gara Termini, unde se aciuesc emigranţii, mai întâi, extracomunitarii care dorm sub cartoane, un personaj, nu un cititor.Un pesonaj săltat din mizerie, care reuşise ceva.Decorul desigur era roman nu napoletan, debarcarea fusese în alt secol,dar pielea rămăsese stratul care dă identitatea ultimă omului. Dacă îl jupoi de demnitate, îl pauperizezi, îl dispreţuieşti rasial, social, religios, ajungi la ecorşeul individului,la viscerele anonime, la carnea pe care torţionarii o urau, privind-o cu ochii demonului care dispune după placul său de ea.Un strat arhaic, imemorial, vorbea în africanul vânat odinioară,de albi, dus în captivitate, umilit, înrobit...
Am văzut grăbit, la Anagnina, albi scăpătaţi, negri vorbind o italiană bunişoară, dar cu accent , ceva cunoscut din alte vârste, dar şi senzaţia de regăsire. Să fi fost amintirea bulversantul haos al ofertelor de la Porta Portese, talciocul tradiţional roman ? Mai intensă decât dezagreabila impresie după o convorbire cu o persoană, pentru prima dată în Italia, derutată, dar tenace, care nu admitea, nici în ruptul capului meu, că, nici estetic nici botanic, identitatea chiparosului eminescian nu este egală cu arborele de tuia, aclimatizat la noi… Nu şi nu. “Sunt tuia, ca pe la noi”. Refuzul unicităţii a putut fi moderat nici de arbitrajul recepţionerului amabil, de la Verdeborgo, unde eram cazaţi, senioral. Chemat în faţa frunzişului sever, impecabil rectiliniu, a confirmat, uimit puţin,” da, desigur că e un splendid cipres”. Abia acum îl înţeleg pe blândul meu prieten neamţ, Wolfgang, devenit din brutar ausburghez, şi burghez, sărac de bună voie în Italia, novice în călugărie franciscană. Sosit la Varese, în nordul Italiei, deci, unde flacăra cipresului e rarissimă, el a adus exact acest argument în disputa apoi refuzul fixării lui, mai avantajoase acolo. “Nu pot”, a zis, peremptoriu, “să rămân la Varese, aici îmi lipsesc cipreşii Toscanei!”.
Se vede că rugul lor verde,l întunecat, lumânarea lor deaptă e mai mult decât arborele denumit în latină “cupressus sempervires”.
Unii refuză noutatea mirabilă, încăpăţânaţi să o reducă la măsura banalului tern , alţii o caută, lăsând casă, rutină şi comode prejudecăţi culturale, convinşi că ea ne salvează de moartea sufletului.
Nici în Cetatea Eternă nu toate lucruruile sunt eterne, se schimbă cardinalii, mor soldaţii gărzii cu halebardă şi chivără strălucitoare, secretarii congregaţiilor, furnizorii. Am şi eu un prieten dacă pot spune astfel, cardinal, a doua zi a fost tot black out, dar am mers în Piaţa San Pietro, la Angelusul duminecal, papa a apărut în binecunoscuta fereastră, a citit cu voce destul de puternică numele noilor cardinali.Mulţi francezi, un grup de tineri teologi, din Hexagon , aflaţi la studii la Roma, au izbucnit în urale de câteva ori, chiar lângă mine. Mi se adunau nume de episcopi romăni, dar nici unul nu a fost citit de Sanctitatea Sa. Am tresărit bucuros şi am aplaudat, cam singur, când deasupra Pieţei s-a auzit ridicarea la rangul de cardinal a “ preotului Tomas Spidlik, ceh”.
Cel care scrisese cu o înţelegere profundă despre spiritualitatea răsăriteană , moravul ca un avva la Roma, iezuitul învăţat, profesorul de la Pontificio Istituto Orientale merita să fie aclamatîndelung.Umorul nu i-a lipsit niciodată, nici când mă poftea la cină , să stau în stânga sa, în sufrageria primitoare, la Centrul Aletti, editură, atelier de pictură al lui Rupnik, discipolul cel mai apropiat, nici la Cluj, când la Universitate, în sala Iorga, traduceam silogismele bucuriei, nu ale “amărăciunii”, volutele unei gândiri precise, eleganţa dorică a demonstraţiilor credinţei
,severe,dar libere,devreme ce la un moment dat scoase din buzunar un pumn de bani şi mi-i oferi, ilustrând un exemplu de paradox, cu a avea şi a fi.
Cum Rupnik lipsea din Via Paolina, din insitutul iezuiţilor din Est, stabiliţi de o vreme pe lângă Santa Maria Maggiore, l-am sunat numai luni, de dimineaţă.Ce credeţi că a găsit cu cale, să ne spună, mie şi Mariei Grazia care-i telefonam, felicitându-l?
“Aşa e în viaţă, unii cad de pe motocicletă, alţii ajung cardinali”. Nu comentez, zâmbesc, râd apoi cu Maria Grazia, iată un cardinal care nu ne va trânti uşa în nas. Să sărbătorim, deci, cu un espresso şi o bere evenimentul de ieri. Nu toate lucrurile sunt eterne, chiar aici, băutura cea mai comună a Peninsulei, lichid negru şi fierbinte, intens aromat, nu mai e Lavazza, nu, e Illy, s-au schimbat furnizorii, designul de pe ceşti e al unui plastician fantastic de talentat, Cellini făcea solniţe pentru papa, artistul ăsta lucrează pentru noi...A, da, atunci la vestitul “Castroni”, de aia n-am găsit vineri după-masă cafea în pungile tradiţionale, ca în urmă cu nu ştiu câţi ani, nu, doar boabe care te năuceau , uleiuri exotice, susan, seminţe de chimion, piper alb, roşu, curmale, ulei de arahide, halva, rahatlocum, ca la Sarajevo, dar Lavazza nici rossa, nici cremosa .Nu spuneam că nici în Cetatea eternă nu toate lucrurile, cele mici, sunt eterne.
Dar şi lucrurile celelate se schimbă, uite, cine a mai vorbit afabil cu ziariştii ca papa polonez?Cine a mai spus-o direct că dreptul omului şi demnitatea persoanei nu sunt respectate, în Cuba lui Fidel, lui, acolo, înainte tot în clar potentaţilor din America Latină?
Cine stă cu tinerii ore întregi,la Tor Vergata, la Montreal, la Paris?
Cine a intrat umil în Sinagoga din Roma?

Adrian Popescu

Românii la întâlnirea cu papa

2006-02-06T13:51:00.000+02:00

Suntem mai bine de şaptezeci de români în apropierea Anconei, pe malul Adriaticii, în provincia Le Marche, tineri şi maturi, împreună cu mitopolitul Lucian Mureşan, episcopul romano-catolic de Iaşi, Petru Gherghel, episcopul unit de Oradea, Virgil Bercea, episcopul romano-catolic de Chişinău, Anton Coza. Laici din toată România, din aproape toate diecezele sau arhidiecezele, din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Blaj,Tg.Mureş, Bacău, Lugoj. Preoţi romano -catolici şi greco- catolici, reprezentanţi ai AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi şi ASTRU( tinerii), aşteptând întâlnirea cu Sfântul Părinte. Suntem pe câmpia din Montorso, un fel de “Cîmpie a libertăţii” peninsulare,acolo se desfăşoară armata paşnică a pelerinilor, grupuri ordonate mărşăluind spre locurile dinainte fixate. In frunte preoţi parohiilor din Italia, pancarte cu localităţile de unde vin comunităţile respective, Gaeta, Palermo, Bologna… Ziariştii italieni au estimat un sfert de milion de pelerini, care s-au ordonat de-acum în sectoarele destinate în căldarea câmpiei gardate de coline. Spre est e marea, pe care o vedeam şi de la fereastra institutului scalabrinianilor din Loreto, azi noapte. Locul e asemeni uneor palme care se deschid a ofertă. Un căuş: câmpia, colinele :degetele, policele, indexul ocrotind poporul lui Dumnezeu. Sunt aici mai ales membri ai Acţiunii Catolice Italiene, organizaţie a laicilor credincioşi, implicaţi în acţiuni social- caritative, educative, culturale şi spirituale. AGRU a fost primită, în 2000, ca membră a Forumului Internaţional al Acţiunii Catolice.
Au toţi pelerinii şi avem şi noi românii, pe creştet, nişte jocheuri portocalii, ca să ne apere de vipia celor aproape 30 de grade, iar pe umăr, sau lăsate la picioarele scaunelor, sacoşe tot portocalii ,suple, cu cartea de rugăciuni şi cântece ale liturghiei solemne înăuntru.Concelebrarea, celebrează sute de sacerdoţi, cardinali, episcopi, italieni, străini, va fi condusă de Ioan Paul al II-lea. Liturgia este prevăzută la ora zece.Va începe la zece şi un sfert.Mai suntem dotaţi cu câteva sticle cu apă minerală, o umbrelă mică, galben, iar la gât- un “Pass verde”, cu indicarea calităţii noastre şi a zonei unde suntem repartizaţi de organizatori. Românii sunt “ospiti “ şi au fost o parte plasaţi în sectorul verde, nu foarte departe, cam la mijlocul mulţimii de pelerini, în dreapta imensei scene, “palcoscenico”, unde Părintele Papa va concelebra liturghia duminicală din 5 septembie şi va declara fericiţi, “beati”, treaptă dinaintea sfinţeniei, trei foşti memdri ai ACI. Trei laici exemplari, practicând cu dăruire rugăciunea, studiul şi acţiunea religioasă, în folosul comun, sprijinirea ierarhiei locale. Devoţiune şi onestitate laborioasă, viaţă spirituală şi ajutorarea semenilor în suferinţă, cultul Sfântului Sacrament şi cinsirea Preacuratei, le găsim din plin la cei trei.
Un catalan, Pietro Tarres y Claret, născut în 1905, la Manresa, singurul dintre ei preot, un emiliano-romagnolo, Alberto Marvelli, născut la Ferrara în 1918, o siciliancă, Pina Suriano, născută la Partinico, lângă Palermo în 1915. . . Sportiv, energic organizator, colectând haine pentru nevoiaşi în vremea războiului, străbătând cu bicicleta sa veche, localitate după localitate, în Romagna, pe lângă Rimini, om de curaj, deschizând vagoanele plumbuite de nemţi, pentru a-i elibera pe deportaţi, dăruindu-şi ghetele, ca la noi, părintele Galeriu, săracilor, Alberto Marvelli e laicul credincios exemplar. Se implică în activităţi de reconstrucţie socială, edilitară, conduce Acţiunea catolică a laureaţilor, apoi a muncitorilor, e o fire practică dar idealul său declarat e sfinţenia, cum notează pe filele unui bloc-notes: “A sluji e mai bine decât a fi servit. Isus slujeşte”.
Va fi accidentat, după Eliberare, de un camion militar, ca Mihail Sebastian. Alberto Marvelli mi se pare emblematic pentru asumarea condiţiei de creştin, atunci şi acum, urmând un program de sanctificare a existenţei cotidiene.
In exclamaţiile şi uralele credincioşilor aterizează elicopterul care l-a adus, aici, de la Castel Gandolfo, pe Sfântul Părinte. Curtea unui institutut religios, cred, pe o înălţime, tot în dreapta scenei, spre care se vor aţinti privirile celor douăsute cincizeci de mii de pelerini e un loc protejat. Cinci sau şase maşini negre , iar între ele una albă, papamobilul, bănuiesc, trec în goană pe drumul care duce spre locul unde va avea loc, pe imensa scenă albă, cu altar şi coşuri imense de flori, liturgia solemnă. Dar, surpriză, Ioan Paul al II-lea soseşte mai târziu, e în urma coloanei de automobile negre, gândită ca un fel de scut, în avangardă, derutant, pentru eventualii terorişi. Ghicesc poziţia Papei după urale, după strigătele cunoscute de la audienţele colective, “Viva Il Papa”, mulţimea freamătă, în dreapta mea, brusc, prezenţa Sa umple scena. Deşi se află în scaunul de suferinţă simţi forţa interioară, care stârneşte valuri, valuri de iubire, entuziasm, admiraţie. De unde ne aflăm, norocoşi, mai în faţă, vedem bine şi auzim, amplificat, glasul Pontifului, când mai intens, când mai slăbit, aceasta la rugăciunile mai lungi, pe care le citesc şi cardinalii susţinând intonaţia papei. In omilia sa pontiful salută ACI, relevând “carisma “ acestei mişcări a laicilor drept trăsătură esenţială, dăruirea genuină, care contează mai mult decât instituţionalizarea. Este reiterat în fond îndemnul de a “ ieşi în larg”, de a avea , “curajul viitorului”, de a servi celorlalţi cu un suflu nou. Preşedinta Acţiunii Catolice Italiene, Paola Bignardi, mons. Francesco Lambiasi, asistentul eclezial al ACI sunt alături de papa, primind salutul şi îndemnul în numele miilor de pelerini.
Beatificarea, în cadrul liturghiei, este un ceremonial relativ scurt, unde se citesc numele celor găsiţi, în urma unui proces specific de analizare a cazurilor propuse, demni de starea de “fericiţi” şi papa-i declară ca atare.
Pânza ca neaua a fost tocmai trasă de pe nişte panouri acoperite, într- o parte a imensei scene, lăsând libere privirilor noastre trei chipuri de tineri, în dreptul cărora, chiar acum, sunt aduse cununi de flori proaspete, din locurile natale ale fiecăruia.Incep să ardă, pentru prima dată, la baza portretelor, mari candele de unde flacăra ţâşneşte vioaie. Liturghia se desfăşoară cu gravitate, simţim unicitatea evenimentului, asistând eşti un privilegiat, fără a avea nici un merit, desigur...

După liturghie, ascultăm rugăciunea “Angelusul”(“Ingerul a vestit…”), unde, în cuvântul său de învăţătură, papa condamnă terorismul, violenţa împotriva copiilor de la şcoala din Beslan. In aceeaşi zi un titlu cu caractere mari, în “Osservatore romano:”Crucificarea inocenţei”.
In dreapta Părintelui, pe scena albă, ca la o tribună antică, se află mulţimea de episcopi şi preoţi, vreo 800, printre ei cei români. Suntem parte a unităţii credincioşilor, dar şi un grup cu identitea sa românească.
Stăm noi, românii, împreună cu italienii, desigur, dar şi cu spaniolii, foarte activi,cu argentinienii, peruanii, mexicanii, africanii, asiaticii, în acelaşi căuş al câmpiei din Montorso, care pare azi mâna deschisă a Creatorului, cel care ne ţine pe palme.Undeva, mai în spate, în sectorul verde, unde e grupul cel mare al românilor flutură tricolorul. La noi, la fel.
Postul CNN va duce vestea în toată lumea, da, acolo am fost şi noi cei din ţară, chiar acolo, în casa şi în apropierea Casei sfinte, natale a lui Isus şi a Mariei. Acolo la Loreto. In aceea casă a sosit îngerul Buneivestiri, acolo Cuvântul s-a întrupat. Casa, o locuinţă reală, a fost apoi transportată de îngeri, zic legendele, sau de cruciaţi, zice istoria, din antica Palestină pe ţărmul adriatic. Cărămizi, zidire de atunci, de acolo, ne spun arheologii.O casă iudee încastrată, venerată, în bazilica Santa Maria di Loreto. Noi, optzeci de pelerini români, am fost la întâlnirea cu Papa şi am intrat în casa aceea sacră.

Adrian Popescu

Stigmatele

2006-02-06T13:44:00.000+02:00

Un adevărat imn al luminii e, cum am văzut, în articolul anterior, “Cântecul Fratelui Soare”, teologie şi poezie sacră, nu lipsit de tensiune existenţială. O laudă imitată de o mulţime de artişti, sau inspirându-se din ea, de-a lungul secolelor. Foarte numeroşi poeţi români sau fraţi franciscani îşi încearcă puterile literare, traducându-l. O antologie a acestor traduceri ne oferă, de altfel, italienistul Stefan Damian, pe urmele preotului şi fratelui franciscan Vasile Maria Ungureanu, la editura clujeană IDC Pres.
Dar, mult decât un text scris de un om, omul însuşi poate deveni scriere, operă divină. Aceasta e marea lecţie a lui Francisc, care renunţă treptat la sine, pentru a deveni cristoform, cum s-a spus. El nu e doar un om care se roagă, ci un om devenit rugăciune. Să vedem cum devine el însuşi pergamentul pe care scrie Domnul. In Toscana, între Florenţa şi Arezzo, în sălbăticia muntoasă de la Verna, de ziua Crucii, în 1224, i se imprimă în carne parafa, sigiliul Mântuitorului. Rănile Crucii îi apar de netăgăduit la mâini, sângerânde, la picioare, în coastă, acolo unde pătrunsese, pe Golgota, lancea centurionului în pieptul lui Cristos. “Pietruzze nere in un pavimento”, se traduce din latina lui Celano, imaginea acestor răni vizibile multora, după moartea sfântului ( vezi cap IX, Vita Prima). Sunt descrise în detaliu, aşa cum apar privitorului, “nu găurile, ci cuiele însele, formate de carnea de culoarea brună a fierului şi coasta împurpurată de sânge”.
Un heruvim îi apare la Verna, în lumina orbitoarea soarelui, sau e orbitor el, foc din cer, are şase aripi, şi-l pecetluieşte pentru totdeauna cu semnele patimilor lui Isus pe Francisc, adâncit în rugăciune. Pictorii lumii de la Giotto la El Greco, renascentiştii italieni, în special, sau compatriotul nostru, regretatul artist stabilit la Roma, Eugen Drăguţescu ( în gravura căruia nu doar trupul stigmatizatului în extaz, fericit, dar culorile sangvinolente, din jurul sfântului, sunt expresioniste în violenţa lor) vor imagina acest moment mistic.
Serafim de Sarov, stins în 1833, marele iubitor ortodox al făpturilor, al oamenilor pe care, întâlnindu-i, îi saluta, cu iubire ” bucuria mea”, “lumina mea” pare a fi corespondentul peste secole al Sfântului umbrian şi universal. Glasul icoanei Maicii Domnului : “e din neamul nostru”, pe care Serafim îl aude în biserică, este şi el un fel de “certificatio”, ca la Francisc.. . Sfinţii fac parte cumva prin adopţie, imitaţie, fervoare, rugăciune, iluminare de la Spiritul Sfânt din familia Mântuitorului, “casnici ai lui Dumnezeu”. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, cel care în testament lui dorea ca moartea sa fie utilă omenirii, e un alt exemplu, de familiaritate
cu Cristos. Să nu ne închipium, totuşi, că primirea stigmatelor e o simplă imprimare a rănilor, ea este mult mai mult de atât, urmarea lu Cristos, purtarea Crucii în viaţa zilnică, rugăciunea şi împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului. Iar uneori doar hrănirea cu sfintele specii, pâinea şi vinul consacrate, dăruirea suferinţelor îndurate din iubire lui Isus Cristos. Acestea şi altele sunt câteva condiţii necesare primirii marelui dar al stigmatelor, cum spun toţi teologii. Francisc e primul stigmatizat dintr–un şir mai lung de–a lungul vremii. El se identifică, după puterile omeneşti, cu etapele vieţii Domnului, de la naşterea în iesle( iar la Greccio reface scena din Betleem, într -un grajd umbrian, cu boul, asinul, cu oameni reali interpretând un autosacramental) la Calvar.
Calea lui Francisc e oare asemănătoare, pe anumite porţiuni, cu calea Sfintei Tereza a Pruncului Isus? “ Calea copilăriei”cu “Calea sărăciei”? Sărăcia : deposedarea de bună voie de lucruri, apoi de fiinţe, de tine însuţi. Săracul are toate bogăţile lumii, neposedând nimic. El depinde de darurile, inclusiv materiale, de subzistenţă, ale Spiritului Sfânt. Când le ţinem numai pentru noi, darurile dispar, sărăcia e disponibilitatea maximă, deschiderea spre ceilalţi care-ţi dau, ca să dai la rândul tău. Dumnezeu e cel care le dă tuturor, săracul în El îşi pune speranţa, de El atârnă, de Domnul, de aceea sărmani lumii sunt mai aproape, mai familiari Domnului, ne învaţă Renzo Lavatori, autorul unei cărţi de “Spiritul Sfânt, darul Tatălui şi al Fiului”. Nu mai trăieşte Francis, cel din Assisi, ci Cristos trăieşte în el, cum spunea şi Sfântul Paul despre sine.

Adrian Popescu

O conştiinţă morală în comunism

2006-02-06T13:37:00.000+02:00

Abia ieşit din detenţia de la Sighet, în 1964, Alexandru Todea, protopopul clandestin de Reghin, preot fidel unui jurământ şi unei confesiuni, cea greco- catolică, interzise din 1948, prin decret, îşi începe curajos, încrezător în Providenţă, tenace, şirul memoriilor către autorităţile statului. Mai precis lui Nicolae Ceauşescu îi sunt adresate, aproape integral, memoriile, publicate acum de editura “Dacia”, în colecţia “Literatură şi totalitarism”, cu o prefaţă a acad. Camil Mureşanu, o ediţie îngrijită de Vasile Sav, nu de mult decedat, care a tipărit “caietul albastru” al regretatului cardinal român.

Alexandru Todea cere neobosit recunoaşterea Biserici Române Unite, Greco-catolice, niciodată ” autodizolvată”, cum repetă mereu el în memoriile trimise lui Gheorghe Gheorghiu Dej ( Documentul nr.1, 1 octombrie, 1964) , apoi lui Ceauşescu, (Documentul nr. 2., din 6 iulie, 1965).Sunt două moduri de gândire opuse care se confruntă, cel discreţionar, al puternicului secretar general, care nu dă curs unui dialog, poate nici măcar nu are cunoştiinţă despre memorandist, şi cel al preotului care, cu speranţa neclintită în Creator, face totul pentru ca dreptatea Lui şi a oamenilor cinstiţi să biruiască. Alexandru Todea are încrederea omului civilizat în lege şi autorităţi, apelează, în relaţia lui cu puterea temporală, comunistă, cea care a suprimat Biserica Blajului, la logică, la invocarea justiţiei imanente şi transcendente, la argumente istorice, precum procedau şi înaintaşii lui, corifeii Scolii Ardelene. In 1948, a fost săvârşit un act arbitrar, contrar nu numai dreptăţii, dar şi intereselor naţionale, ţării, argumentează mereu preotul mărturisitor. Cinstea, simţul datoriilor etice, specifice preoţilor uniţi, adeverite de comportamentul lor exemplar în închisori, sunt folositoare, aşadar, propăşirii ţării noastre şi repunerea în drepturi a Bisericii Unite ar fi utilă statului. Mai mult, s-ar respecta Constituţia Romîniei, unde cultele au dreptul liberei exercitări, există patrusprezece culte libere, doar unul, greco-catolic, este interzis, observă ierarhul, cu amărăciune.

Curajul de a spune lucrurilor pe nume, atunci, după o detenţie dură, care se putea repeta, oricând, îl are Alexandru Todea ca puţini intelectuali.”Procesul de reabilitare a adevărului este ireversibil” afirmă tranşant,vezi pg. 25, sugerând că adevărul este în suferinţă în ”cea mai dreaptă dintre orînduiri”. Iar ca o mărturisire de credinţă principială, fundamentală, “Oricâte încercări s-ar face, scara valorilor e incompletă dacă lipseşte Dumnezeu”, aluzie la regimul materialist, ateu, care promitea o fericire exclusiv terestră, “incompletă”, din punct de vedere creştin.
“Oricât de grea a fost viaţa de puşcărie, când administraţia a introdus un preot catolic, în celulă, toţi s-au simţit mai uşuraţi, inclusiv comuniştii “, scrie preotul unit,considerînd că desfiinţarea Bisericii lui Inochentie , a corifeilor orientaţi spre cultura occidentală, a fost “un act grav de nerecunoştiinţă istorică”, pe lângă “o eroare din punct de vedere românesc’’, vezi Documentul nr. 4.
Nu lipsesc notele subtil- ironice,”guvernul e procupat la superlativ să devină vedetă pe arena internaţională”, în acelaşi memoriu, din 3o 0ctombrie, 1970, dar soluţia afirmării internaţionale trece printr-o etapă preliminară, “rezolvarea” libertăţii religioase a Bisericii Unite, de “orientarea şi din punct de vedere religios spre Occident”, opiniază preotul unit. Alexandru Todea vede clar, afirmarea Romîniei socialiste are de cîştigat prin bunele ei relaţii cu Vaticanul, cheie ce ar putea deschide uşile multor cancelarii apusene. De aceea , solicită repetat o audienţă, la secretarul general, înaintea vizitei lui Ceauşescu la Papa Paul al- VI lea, o întrevedere care ar fi de folos nu doar interesului greco- catolicilor, dar şi românilor în general, cum pe bună dreptate observă.

In 7o, înainte de revoluţia culturală, în intervalul unei scurte liberalizări cresc speranţele memorandistului. “Excelenţa Voastră,noi ne-am iubit neamul,şi pentru iubirea noastră faţă de neam,am renunţat la foarte multe bucurii personale şi am păşit pe calea aspră a unei formaţii temeinice în cadrul Bisericii Române Unite”. De aceea, om dedicat neamului, cu idealuri supraindividuale, solicită, dar nu cere umil, ci demn, pretinde rezolvarea ,acum, nu de către “posteritate şi istorie”a “persecuţiei religioase”, cum scrie negru pe alb, în Documentul 6, din 3O ianuarie, 1973. Episcopii rămaşi în viaţă după această persecuţie din 48 încoace, Ioan Dragomir, Iuliu Hirţea, Ioan Ploscaru, semnează împreună cu Alexandru Todea , memoriul din
18 0ct. 1974, înaintea Congresului al XI –lea,sperând că cererea lor adresată Congresului, dacă ar fi acceptată, înţeleasă, rezolvată ar însemna ”un act de justiţie, de destindere, de omenie, de reabilitare, de recunoaştere a drepturilor pe care le-au avut un important număr de români din Ardeal şi din alte provincii ale ţării”.
Conştiinţa contemporană este pusă prin publicarea memoriilor adresate autorităţilor comuniste de către cardinalul Alexandru Todea în faţa unui rar caz de eroism creştin, civilitate şi directeţe a opiniilor de om liber în conştiinţă, în condiţiile totalitarismului anilor 70, 8o, 90.Cei cinzeci de ani de persecuţie religioasă nu au frânt un caracter ferm şi luminos totodată, un om al pământului transilvan, dar şi al Romei eterne, al conectării spiritului la sursele occidentale, fără pierderea identităţii răsăritene.
Ca şi Steinhardt, dar fără dezinvoltura literatului, cu pasaje de lirism profetic, totuşi, cu energia celui care-şi sacrifică eul pentru un înţeles suprapersonal, un ideal religios,Alexandru Todea e un mărturisitor creştin al secolului al XX-lea, un preot unit care s-a împotrivit sistemului comunist.
Poate sta, cred, alături de un Vladimir Bucowski, sau de Soljeniţân,prin luciditatea morală, neabătută de iluzii, prin tăria de luptător, un om consecvent cu sine însuşi, dăruit Bisericii Unite.Cei doisprezece episcopi martiri ai Bisericii Blajului, şase dintre ei decedaţi în închisoare, au un urmaş mai tînăr în Alexandru Todea,cel care după 89 va deveni mitropolitul unanim iubit al Bisericii Unite, al doilea cardinal român, după Iuliu Hossu.
Nu a fost lipsit de încercări în ultima parte a vieţii lui, o boală purtată ca un lemn de chin , cu o candidă răbdare, nici de preţuirea tinerilor, cărora le-a scris cărţi de rugăciuni şi le-a vorbit cu înţelegere, dincolo de generaţii.Un ierarh aşa de apreciat la Vatican, de Ioan Paul al II -lea, de colegiul cardinalilor, de ziarişti.Fără fisuri etice, cedări oportuniste, sau compromisuri cu idealurile religioase, asumate în tinereţea sa romană, el
are liniile de portret ale unui alt Inochentie Micu. “Luptele mele.Un strigăt în pustiu vreme de un pătrar de veac” spală mult din imaginea amestecată, grâu şi neghină, a României ceauşiste.

Adrian Popescu

Boboteaza cailor

2006-01-11T22:23:00.000+02:00

Eram mai obişnuiţi cu Paştele cailor. Dar aceştia se pare că au şi Bobotează. Au cu siguranţă în unele sate dobrogene, dar şi la Băileşti, unde imediat ce se scoală ţăranii dau năvală la grajd şi încep să pregătească iepele ca pentru un concurs de frumuseţe. Să vezi cozi împletite, coame pieptănate, ciucuri la urechi! Apoi o iau spre centru unde, în faţa bisericii, aşteaptă preotul cu măturicea lui de busuioc. Preotul miruieşte caii cu apă sfinţită din găleata de ovăz, rostind probabil acelaşi text ca la oameni. Nu ştiu dacă nu cumva nu se plăteşte o taxă pentru asta. Mai mult decât probabil, altfel care preot ar sta în frig pentru nişte dobitoace? Oricum e în acelaşi timp şi un prilej de-a scoate calul în lume – patrupedul fiind întruparea cabalină a egoului de proprietar.
Acuma, suntem obişnuiţi ca preoţii să sfinţească totul, o prestare de servicii care nu cunoaşe limite. Se sfinţesc statui, edificii, plăci memoriale puse de primari atei, taximetre şi, iată, animale. S-or mai fi sfinţind şi altele, discret – ce ştim noi, cei nu prea duşi la biserică!
În aceste circumstanţe cine să-şi mai amintească faptul că Isus a intrat în Ierusalim pe un asin, totuşi, şi nu pe un ditamai calul botezat.

Alexandru Vlad

Biserica Română Unită – Arhiepiscopie majoră

2005-12-22T14:50:00.000+02:00

Alexandru Cistelecan

De la data de 16 decembrie curent Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) nu mai este doar biserică mitropolitană, ci a devenit Arhiepiscopie majoră. Hotărîrea Vaticanului a devenit publică şi efectivă din această zi. E un eveniment de mare semnificaţie în viaţa acestei Biserici; dar un eveniment care poate însemna mult şi pentru ceilalţi români. Pentru unii, desigur, de bine; pentru alţii, poate, de rău.

Trebuie spus că BRU n-a mai avut niciodată în istoria ei, nici chiar în vremurile “de glorie”, un asemenea rang. De altminteri, o astfel de înălţare instituţională în rang e chiar “eveniment”; adică ceva ce se petrece foarte rar; atît de rar încît se întîmplă o singură dată; retragerea acestui rang ar fi un eveniment şi mai rar (şi, din cîte ştiu, el nici nu s-a petrecut). Pe scurt spus, BRU a căpătat un rang similar unui patriarhat; Arhiepiscopul major are cam toate prerogativele unui patriarh, mai puţin titlul propriu-zis.

Arhiepiscopiile majore sînt o formă organizativă specifică Bisericilor răsăritene aflate în comuniune cu Biserica Romei. Practic, gradul de autonomie al unei astfel de arhiepiscopii e aproape total. Arhiepiscopul major va fi ales de Sinodul Episcopilor (care va înlocui vechiul Consiliu al ierarhilor), şi va fi doar confirmat de Papă. Pînă acum, la alegerea mitropolitului trebuiau înaintate Romei trei propuneri, între care Vaticanul decidea. Nici episcopii nu vor mai fi numiţi de Sfîntul Scaun (tot din trei propuneri), ci vor fi aleşi de Sinod. Pe de altă parte, Sinodul capătă şi atribuţii de tribunal superior al Bisericii, nemaifiind, precum tribunalul mitropolitan, o instanţă de al doilea grad.

Sporul acesta de autonomie e, deopotrivă, o dovadă de încredere şi de recunoaştere; de încredere în maturitatea Bisericii şi de recunoaştere a meritelor acesteia. E, fără discuţie, o mare onoare. Dar o onoare care se traduce direct într-un spor de responsabilităţi. Titlul acordat nu poate fi, la rîndul lui, onorat decît prin asumarea acestor responsabilităţi şi prin ducerea lor la îndeplinire. Pentru că nu e un titlu “onorific”, ci un titlu efectiv.

Această promovare îl aduce la (aproape) acelaşi nivel ierarhic pe arhiepiscopul de Alba Iulia şi Făgăraş cu Patriarhul României. Asta va pune, fireşte, probleme de protocol la anumite ocazii. Dar mai ales va pune pe picior de egalitate cele două Biserici. (O egalitate, desigur, mai degrabă simbolică, dar are şi simbolismul greutatea lui).

Probabil că această recunoaştere venită de la Vatican nu va schimba mult în “recunoaşterea” internă a BRU. Nici în relaţiile acesteia cu instituţiile statului. Deşi poate că ar fi de meditat asupra acestor relaţii. Mai ales acum, în plin avînt de integrare europeană. Chiar dacă nu s-a făcut încă mare caz, România s-ar putea trezi cu un grav dosar de discriminare. Şi nu ştiu dacă tot prefăcîndu-se că nu-l are lucrurile vor merge de la sine.

Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei îi aduce Papei cel mai frumos elogiu românesc

2005-11-26T22:04:00.000+02:00

"Un pastor misionar si luptator, prieten al Romaniei"

"Valorile autentice si mari nu pot fi inchise in frontiere si tipare inguste. Ca si lumina, ele se revarsa dincolo de sursa sau contextul care le-a generat. Ceea ce este profund uman, lumina sau frumusete spirituala a chipului lui Dumnezeu in om, se impartaseste si se recunoaste pe plan universal, devenind patrimoniu spiritual al umanitatii, care deodata include si transcende specificul sau limitarea individuala, nationala, religioasa si culturala. Papa Ioan Paul al II-lea, prin profilul sau spiritual deosebit, se inscrie in perspectiva amintita mai sus. Desi intre Ortodoxie si Catolicism exista inca deosebiri si obstacole in refacerea unitatii eclesiale, totusi aceste doua Biserici percep si promoveaza, in comun sau in paralel, valorile Evangheliei, transcendenta si sfintenia, demnitatea si eternitatea umanului iubit de Dumnezeu si iubitor de Dumnezeu.
Din aceasta perspectiva, schitam cateva trasaturi din profilul spiritual al unui Papa misionar la rascruce de milenii, in personalitatea caruia pacea si bucuria, iubirea si jubileul credintei transcend adesea tulburarea si suferinta conditiei umane. Personalitatea Papei Ioan Paul al II-lea a fost un dar de la Dumnezeu nu numai pentru Biserica Romano-Catolica, ci si pentru lumea de azi, din ce in ce mai secularizata si tulburata spiritual. A fost un apostol al libertatii si al pacii, un avocat al demnitatii umane, cunoscut si apreciat in toata lumea. Intre calitatile si actiunile principale ale Papei Ioan Paul al II-lea se disting cateva cu valoare spirituala profunda:
1. Un om al rugaciunii si un misionar al valorilor Evangheliei;
2. Un luptator impotriva ideologiilor totalitare si autosuficiente care neaga misterul sau transcendenta persoanei umane;
3. Un om al pocaintei, al reconcilierii si al unitatii".

In rugaciune si misiune permanenta

"Intr-o lume obsedata de eficienta pragmatica si de profit imediat, Papa Ioan Paul al II-lea afirma necesitatea sau importanta rugaciunii, a meditatiei spirituale, a Euharistiei, a pelerinajului, ca dimensiuni esentiale ale vietii crestine. In plus, Papa recunoaste si admira aceste valori si cand ele se afla in alte Biserici, cum ar fi cele din Rasarit (cf. enciclica sa Orientale Lumen - 1993). Convingerea sa privind importanta spiritualitatii ca dimensiune centrala a vietii umane nu vine doar din studiile sale teologice si filosofice, ci si din experienta vietii sale personale, din simtirea ajutorului lui Dumnezeu in incercarile dramatice ale vietii sale (orfan de mama, la 9 ani, apoi de tata, la 21 de ani), din anii de razboi si din timpul greu al dominatiei comuniste totalitare in Europa de Est.
Evlavia sa mariala pronuntata, de cinstire deosebita a Fecioarei Maria, a Mamei Rascumparatorului Hristos (cf. enciclica sa Redemptoris Mater - 1987), se alimenteaza sau inspira si din evlavia populara fata de Maica Domnului, Aparatoare a celor neajutorati (Advocata nostra - Aparatoarea noastra). In vizitele sale pe toate continentele, Papa unea rugaciunea si pelerinajul, Evanghelia si cultura, spiritualul si socialul, fermitatea cuvantului si bucuria gesturilor, politicul si pastorala, pietatea catolica si rugaciunea ecumenica, identitatea crestina si dialogul inter-religios, nationalul si universalul. Adevarata viziune a unitatii, izvorata din rugaciunea atotcuprinzatoare pentru Biserica si lume, este una liturgica, mistica, sfanta, proprie Bisericii celei una, apostolice si patristice, reflex sau lumina a iubirii milostive a Preasfintei Treimi pentru Biserica, pentru umanitatea intreaga si pentru toata Creatia (universul). Papa Ioan Paul al II-lea a facut din rugaciunea traditionala romano-catolica Angelus o lucrare misionara saptamanala pentru pelerinii veniti la Roma, unind rugaciunea cu meditatia teologica si exhortatia pastorala. Astfel, in fata Basilicii Sfantul Petru din Roma, piata devenea loc de rugaciune, turismul devenea pelerinaj, iar salutul parintesc si prietenesc devenea scoala de teologie si spiritualitate pentru vizitatori, ca de altfel si stadionul folosit pentru vizitele sale in diferite tari ale lumii".

In lupta cu ideologiile totalitare ale vremii

"Rugaciunea, Evanghelia si Euharistia constituiau sursele principale ale luptei spirituale a Papei Ioan Paul al II-lea cu ideologiile totalitare si autosuficiente ale timpului sau. Luptator pentru libertatea si demnitatea umana in confruntarea lor cu ideologia si actiunea comunismului opresiv si nivelator din Rasarit, Ioan Paul al II-lea devine in Occident luptator pentru integritatea si sfintenia vietii umane, in confruntarea lor cu excesele capitalismului radical, lacom de profit material si de succes imediat.
Din aceasta perspectiva, Papa Ioan Paul al II-lea a aparat dreptul la demnitate al persoanelor si popoarelor private de libertate, a aratat preferinta pentru saraci si marginalizati, pentru cei exploatati si folositi ca mijloace sau instrumente de profit, a condamnat violenta si razboiul, oprimarea persoanelor si a popoarelor (cf. enciclicilor sale Laborem exercens - Exercitiul muncii, 1981, si Sollicitudo Rei Socialis - Grija pentru realitatea sociala, 1987). Totodata, Papa a aparat darul sacru al vietii condamnand avortul si eutanasia, clonarea umana, fertilizarea in vitro si manipularea genetica, defavorabile identitatii si demnitatii vietii umane. Toate acestea au fost denumite de el cultura a mortii, promovata de o civilizatie secularizata, in criza de valori spirituale si in cautare de profit si fericire imediate. In opozitie cu aceasta cultura a mortii, Papa a militat pentru o cultura a vietii si a demnitatii umane, dincolo de profitul imediat si de eficienta pragmatica, programata (cf. enciclica sa Evangelium vitae - Evanghelia vietii, 1995, si exhortatia Ecclesia in Europa - Biserica in Europa, 2000).
O atentie teologica, filantropica si pastorala deosebita a acordat Papa Ioan Paul al II-lea integritatii si sfinteniei familiei, vietii si fidelitatii conjugale, valorii si semnificatiei spirituale a corpului si a iubirii curate, intr-o lume in care valorile familiei traditionale sunt contestate, iar divortul, casatoriile de proba, cuplurile intre persoanele de acelasi gen incearca sa devina o morala a zilei. Papa apara demnitatea copilului inca de la conceperea sa, demnitatea tinerilor ca purtatori de ideal si speranta, demnitatea batranilor si bolnavilor, dand varstei si suferintei semnificatie spirituala in viata persoanei si a societatii.
Ca luptator pentru darul sacru al vietii si pentru demnitatea umana, Papa Ioan Paul al II-lea a gasit receptivitate si cooperare pe plan international chiar si in interiorul celorlalte religii monoteiste: iudaismul si islamul, care apara si ele darul sacru al vietii si valoarea unica si eterna a persoanei umane, create dupa chipul lui Dumnezeu".

Promotor al pocaintei ca premisa a reinnoirii, reconcilierii si unitatii

"Un aspect care nu e specific pentru imaginea Bisericii Romano-Catolice, atat de mare si influenta in lume, il constituie gesturile de pocainta ale Papei, pentru greselile comise in trecutul indepartat sau apropiat, de catre persoane din conducerea sau din structurile Bisericii Romano-Catolice. Acest comportament al Suveranului Pontif, Pastorul universal al Bisericii Catolice, precum si sef de Stat suveran si foarte influent, este perceput atat in interiorul Bisericii Romano-Catolice proprii, cat si in alte Biserici, sau in societatea umana, in general, ca fiind neobisnuit. Desigur, in convingerea Papei, pocainta - ca act savarsit de el nu doar pentru sine personal, ci si pentru persoane care au reprezentat gresit in istorie Biserica Romano-Catolica - este o atitudine spirituala care transcende notiunea de putere de tip juridic si politic. Astfel, pocainta este izvor de spiritualitate a reinnoirii relatiei omului cu Dumnezeu si cu semenii, a relatiilor dintre comunitati religioase sau comunitati umane. Sfintii ne invata ca pocainta sincera si autentica topeste zidurile sau obstacolele create de pacat si patimi egoiste, in relatia noastra cu Dumnezeu si cu oamenii.
In acest sens, istoricul crestin Lactantiu spunea in secolul al IV-lea ca acea Biserica este adevarata care a pastrat practica pocaintei. Papa Ioan Paul al II-lea a cerut adesea iertare pentru greselile comise in trecut de reprezentanti ai Bisericii Romano-Catolice, pentru a pune un inceput nou in relatiile acesteia cu alte Biserici sau comunitati religioase si umane. Astfel, pocainta este traita ca baza pentru reconciliere si refacere a unitatii crestine, sau ca promovare a dialogului si cooperarii pentru binele comun. Comportamentul Papei de penitent si pelerin, de crestin si prieten, in vizitele sale din cateva tari majoritar ortodoxe, merita o reflectie aprofundata din partea fiecarui pastor de suflete crestine, indiferent de comunitatea eclesiala careia ii apartine. Gesturile sale de penitent si pelerin se armonizeaza cu spiritualitatea din enciclicele sale Ut unum sint - Ca toti sa fie una, 1995, si Orientale lumen - Lumina rasariteana, 1993, cu recunoasterea faptului ca adevarul credintei si iubirea frateasca nu pot fi despartite, ca unitatea exterioara care nu este comuniune spirituala profunda nu se poate impune constiintei si libertatii umane. De aceea, Papa a invitat alte Biserici sa reflecteze, in mod fratern si critic, asupra primatului papal insusi. Episcopul italian Vincenzo Paglia marturisea ca Papa Ioan Paul al II-lea, referindu-se la relatia sa cu Ortodoxia, ar fi spus de mai multe ori: Doresc comuniune cu Ortodoxia, nu jurisdictie asupra ei!
Vizita Papei Ioan Paul al II-lea in Romania si receptarea ei pozitiva pe plan international si ecumenic au facut ca el sa fie considerat un prieten al Romaniei, prima tara cu populatie majoritar ortodoxa vizitata de Papa Romei. Faptul ca o tara latina ortodoxa a fost vizitata de un papa catolic slav intensifica semnificatia spirituala a dialogului si cooperarea dintre Biserici si popoare, azi, in Europa.
Papa Ioan Paul al II-lea a trecut la Domnul in ajunul Duminicii Tomei, pe care el insusi a declarat-o cu cativa ani in urma si Duminica Indurarii sau a Milostivirii. Cel care a scris o enciclica despre bogatia Milostivirii divine (Dives in misericordia, 1980) a fost primit in lumina Milostivirii divine la 2 aprilie 2005. Din toate luminile raspandite de acest Papa misionar si luptator prin cuvintele, gesturile, activitatile si suferintele sale in societatea de azi, sa culegem lumina pentru a-l iubi mai mult pe Hristos, Evanghelia si Biserica sa, si sa-l laudam pe Dumnezeu prin promovarea iubirii sfinte si curate in viata persoanelor, comunitatilor si popoarelor".

Ion Zubaşcu

Restituirea unei catedrale

2005-11-26T22:01:00.000+02:00

Duminica trecută, în sfîrşit, credincioşii greco-catolici din Oradea au putut participa la liturghie în vechea lor catedrală. Catedrala din Oradea – catedrală în sens propriu, de catedră a unui episcop – era pe “lista scurtă” a revendicărilor de restituire; adică pe lista lăcaşurilor care sînt, simbolic, dar nu numai, reşedinţe episcopale. Acestea nu sînt chiar aşa de multe şi restituirea lor n-ar fi fost o mare pierdere de spaţiu liturgic pentru biserica ortodoxă. Pe cea de la Lugoj, ÎPSS Corneanu a restituit-o nu numai cît se poate de prompt, dar şi cu cîtă eleganţă reparatorie s-a putut. Catedrala din Blaj a fost mai degrabă luată decît restituită. Catedrala din Cluj – luată cu oarece scandal. Catedrala din Baia Mare încă îşi aşteaptă rîndul. Pentru restituirea celei din Oradea a fost nevoie de 15 ani de tratative şi hărţuieli. Orice ar fi dominat în această perioadă – fie partea de tratative, fie cea de hărţuieli – procesul s-a lăsat cu o pierdere de imagine pentru ambele biserici, atît pentru Biserica Ortodoxă Română, cît şi pentru Biserica Română Unită. Nu mai punem la socoteală nervii unora şi altora, ca şi energiile consumate în ceva ce se putea face, dacă nu neapărat elegant, măcar fără atîta tevatură. Vreme în care cele două biserici şi-ar fi putut da mîna pentru a face şi laolaltă cîte ceva, căci, har Domnului!, sînt destule de făcut şi pe această linie spirituală, creştinească. Şi destule care se pot face împreună, ba chiar se cer făcute împreună.

Dar cum s-ar mai putea face împreună ceva în astfel de condiţii? Chiar dacă în relaţiile dintre instituţii nu intră tot atîta psihologie ca în relaţiile dintre oameni, ruptura şi neîncrederea nu se vindecă peste noapte. După 15 ani de ceartă, fie ea şi frăţească, îmbrăţişarea din ziua împăcării nu poate fi chiar dovadă de afecţiune brusc renăscută. Dacă a fost nevoie de atîta timp pentru a semăna neîncredere, lucru uşor de făcut, de cît timp va fi nevoie pentru a preschimba neîncrederea în încredere? Şi pentru a face din colaborare ceva substanţial, nu strict formal?

Al. Cistelecan

Piena ecclesialità e piena laicità

2005-11-11T20:58:00.000+02:00

Decisamente il tema affrontato a fine luglio a Salisburgo su stato comunità religiose, chiese e scuola, nel 51° convegno del SIESC, non era estraneo alla più bruciante attualità del nostro Paese (Italia). Il referendum del 12 e 13 giugno scorsi sull’abrogazione di parti della legge 40 sulla fecondazione assistita e la questione dei PACS, che hanno visto, fra gli altri, il mondo cattolico italiano e in particolare la CEI, variamente e direttamente impegnati sul piano culturale, civile e politico, hanno riproposto con forza il tema della laicità, e più profondamente il tema dei rapporti fra religione, fede, morale, diritto, stato, politica, educazione.

Si tratta di questioni complesse e sottili, ma di vitale importanza, su cui si sta lavorando da secoli, alla ricerca di un sistema condiviso di distinzioni e di implicazioni di ambiti, di piani e livelli, che ci consentano di superare le due tentazioni estreme, che sono quelle della identificazione-confusione, propria dei fondamentalismi e quella della separazione-contrapposizione propria dei laicismi radicali.

Le questioni di ecclesialità e di laicità che ci interpellano profondamente, in questo difficile momento del cammino della nostra storia civile e all’inizio del pontificato di Benedetto XVI, sono di due tipi.

La prima riguarda il ruolo della religione e della Chiesa nella vita civile e politica, la seconda il rapporto fra vescovi e laici nella Chiesa. In questo caso i laici sono “i fedeli che cercano il Regno dei cieli trattando e ordinando secondo Dio le cose temporali”. Di questa ci occuperemo in un prossimo editoriale.

Quanto alla prima questione, ci riferiamo alle “condizioni legittime di libertà e di azione” che la Chiesa cattolica intende svolgere “per compiere la sua missione e il suo servizio di umanizzazione”, nel rispetto di “una sana laicità dello Stato”: questa è l’espressione usata da Papa Benedetto nell’incontro al Quirinale con Ciampi, al quale ha precisato che “la Chiesa desidera mantenere e promuovere un cordiale spirito di collaborazione e di intesa a servizio della crescita spirituale e morale del Paese”.

In una società pluralista, aveva scritto nel 2004 Giovanni Paolo II , “la laicità è un luogo di comunicazione tra le diverse tradizioni spirituali e la nazione”. Il laicismo è invece un atteggiamento talora “intollerante nei riguardi di ogni forma di rilevanza culturale e politica della fede”, che “arriva anche e più radicalmente a negare la stessa etica naturale”. (Compendio della dottrina sociale della Chiesa, 572 LEV, 2004). Il terreno, come si vede, è minato dai residuati bellici delle lunghe lotte fra papato e impero, fra Stato e Chiesa, fra diverse forme di fede religiosa e di fede o ideologia “laica”: per evitare anacronistiche esplosioni, frutto di timori e di equivoci, si richiede da ogni parte non solo consapevolezza delle distinzioni e dei limiti, dei doveri e dei diritti e coraggio nel sostenerli, ma anche conoscenza delle situazioni reali e prudenza nelle scelte concrete.

Da alcuni recenti discorsi (ZENIT.org, 24 9 05) emerge che Papa Benedetto, piuttosto che alla prudenza diplomatica, abbia fatto appello al valore della testimonianza e al bisogno di “recuperare una visione dei rapporti tra legge civile e legge morale che, oltre ad essere proposta dalla tradizione cristiana, forma anche parte del patrimonio delle grandi tradizioni giuridiche dell’umanità”.

Per ricordare le metafore evangeliche, sembra che abbia fatto riferimento non solo al sale e al lievito nella pasta, ma alla lampada che si mette sopra il monte.

Parlando con l’Ambasciatore del Guatemala ha invitato quel popolo a sviluppare una “vera democrazia”, in cui la nazione sia “ispirata dai valori supremi e immutabili, che permetta un arricchimento culturale delle persone e uno sviluppo graduale della società, al fine di rispondere alle esigenze della dignità umana”.

Ha incoraggiato poi i vescovi dello Zimbawe a dare una “chiara e unita leadership”, ritenendo che “la responsabilità per il bene comune richiede che tutti i membri del corpo politico operino insieme nel porre solide fondamenta morali e spirituali per il futuro della nazione”: questo, ha aggiunto, suppone un paziente dialogo attivo col mondo laico.

Un esempio di questo dialogo si è svolto in un recente convegno internazionale a Lione.

“L’umanesimo laico e quello religioso si fondano su valori comuni - ha detto mons Ricard, presidente della Conferenza episcopale francese -. Questo valori comuni sono l’unicità della persona umana, il rispetto della libertà di coscienza, l’attaccamento alla libertà, all’eguaglianza e alla fraternità. Gli uni li fanno derivare dalla ragione, gli altri dalla fede”. Quanto alla laicità dello Stato, “la sua autonomia si fonda sulla non competenza dello Stato in materia religiosa e sulla non ingerenza delle Chiese nelle questioni politiche. Ciò non significa che lo Stato non abbia diritto di intervenire nella sfera religiosa quando l’ordine pubblico è minacciato, né che le Chiese non possano interpellare lo stato quando i valori basilari che assicurano il fondamento alla sua autorità non siano rispettati”.

Anche per il “laico” Giuliano Amato i due umanesimi si fondano sui medesimi principi. E ha aggiunto, nello stesso convegno (Avvenire, 14 9 05): “Anche il laico deve fermarsi davanti al mistero. Oggi assistiamo alla deriva della ragione, che non è solo la bomba atomica”. “L’aver messo al centro la libertà dei singoli porta a non riconoscere più la libertà degli altri. La scienza diventa fine a se stessa ed è possibile fare ciò che si vuole”. E ancora: “Fede e ragione hanno il mistero in comune. Il laico non può negare ciò che non sa. Tutti abbiamo bisogno della forza della religione. Oggi l’umanesimo laico, nato per indicare a quello religioso la deriva integralista, rischia di diventare a sua volta fondamentalista, quando afferma che la libertà del singolo è la misura di tutto”.

Quando però si passa dall’affermazione dei principi ai concreti comportamenti, alle scelte e agli interventi aventi implicazioni politiche, le cose si complicano. Non è la religione come tale ad operare, né la Chiesa come tale. Si tratta di cattolici che agiscono come singoli o come gruppi associati in ambito ecclesiale, culturale, sindacale, partitico. In ambito ecclesiale, il ruolo d’insegnare spetta al Magistero, ossia ai vescovi in comunione col Papa, la cui autorevolezza è fondata non solo teologicamente, ma anche sociologicamente, per il prestigio di cui generalmente godono.

I recenti interventi del presidente della CEI, card. Camillo Ruini, molto enfatizzati dai mass media, hanno provocato dibattiti accesi. Qualcuno vi ha visto un segno di neotemporalismo, di neoclericalismo, di “invasione del campo laico-istituzionale”, volto a condizionare dall’esterno l’agenda e le fortune dei partiti. Si sono ascoltati e letti, accanto a severe critiche di editorialisti di giornali, persino incredibili odiosi insulti nei suoi riguardi da parte di personaggi televisivi e contestazioni di giovani radicaleggianti, accolte dal Cardinale con un sorriso.

Altri si rallegra perché, nel sempre più rapido smottamento dei valori, delle convinzioni e dei comportamenti, che compromettono non solo il tradizionale assetto della società, ma una qualunque possibile civile convivenza tra gli uomini, una “riserva etica” della società civile come la Gerarchia, non pregiudizialmente schierata a favore di una parte politica o dell’altra, ha il coraggio di mettere il suo prestigio e la sua riflessione a servizio di un disegno storicamente puntuale di rafforzamento degli argini, in vista di una possibile ricostruzione di un tessuto antropologico ricco di smagliature.

E’ consolante il fatto che, al di là di considerazioni più o meno schierate, da responsabili sedi politiche del governo e dell’opposizione si riconosca almeno la legittimità democratica di questi interventi, e perfino la loro utilità, in quanto sollecitano riflessioni e inducono a ricercare alternative pensate e mediazioni ragionevoli su temi che lacerano le coscienze, come quelli relativi alla bioetica e alla famiglia.. Non è infatti inevitabile portare a livello normativo pubblico tutto quello che appare alla ribalta della società nei tempi brevi di un costume che va cambiando, fra desideri, sogni, delusioni, interessi non sempre bene interpretati e difendibili.

Resta il fatto che intervenire direttamente su questioni scottanti rappresenta, oltre che un diritto, anche un rischio, come sanno i genitori e gli educatori che debbono continuamente ponderare e scegliere circa i tempi, i temi, i modi per intervenire, per ottenere ascolto, e per farsi accettare dai giovani. Per questo, al di là della sentita solidarietà che esprimiamo alla persona del Cardinale presidente della CEI, e alla sua funzione magisteriale, ci sentiamo vivamente di auspicare, come laici cattolici interessati al bene comune e alla serenità del dialogo fra le persone e le istituzioni, che si faccia il possibile per evitare possibili equivoci e lacerazioni e perché si possano vivere insieme, non solo teologicamente, ma anche psicologicamente, una piena ecclesialità e una piena laicità.

Ricordiamo in proposito il severo e insieme liberante riconoscimento fatto dal Concilio ai laici credenti: “Quando essi, dunque, agiscono quali cittadini del mondo, sia individualmente sia associati, non solo rispetteranno le leggi proprie di ciascuna disciplina, ma si sforzeranno di acquistarsi una vera perizia in quei campi. Daranno volentieri la loro cooperazione a quanti mirano a identiche finalità. Nel rispetto delle esigenze della fede e ripieni della sua forza, escogitino senza tregua nuove iniziative, ove occorra, e le realizzino. Spetta alla loro coscienza, già convenientemente formata, di inscrivere la legge divina nella vita della città terrena”(GS, 43 b).

Luciano Corradini

IL FUTURO È NELLE NOSTRE RADICI

2005-10-01T11:37:00.000+03:00

La novità del Vangelonell’Europa del terzo millennio

«Unita nella sua diversità, l’Europa offre ai popoli [che la compongono] le migliori possibilità di proseguire, nel rispetto dei diritti individuali e nella coscienza delle responsabilità verso le generazioni future e del pianeta, la grande avventura che ne fa un ambito privilegiato dell’esperienza umana». È con questo testo tratto dal Preambolo della futura Costituzione Europea che vorrei cominciare questo mio intervento. Esso, infatti, colloca l’unità europea nella più ampia prospettiva di una speranza per la storia del mondo e dei popoli; prevede un futuro indefinito, un divenire grandioso nel quale tutti i valori di cui si parla in precedenza (§§ 2 a 4) saranno possibili e acquisteranno tutto il loro senso: diritti dell’uomo, progresso, pace, giustizia, solidarietà… Il presente felice di cui si enumerano così le componenti viene iscritto in un Avvenire assoluto, che non si è capaci di descrivere con maggiore precisione ma che è parte essenziale del progetto europeo. È questa "speranza" a garantirci che «la grande avventura» può proseguire nel tempo presente. Vorrei cominciare la nostra riflessione proprio da questo punto. Quando leggiamo il testo, infatti, la nostra fede cristiana ci ricorda che il primo messaggio di Gesù è: «Il tempo è compiuto e il regno di Dio è vicino; convertitevi e credete al vangelo» (Mc 1,15). Anche se non tutti gli uomini ne sono a conoscenza, anche se per noi questa parola rimane misteriosa, sappiamo che «la speranza umana» di cui parla il Preambolo che abbiamo appena letto è il Regno di Dio, il suo avvento e la sua vicinanza. Credo allora che, in un primo momento, potremmo ridirci ciò che significa per noi tutti una tale convinzione della fede e cosa possiamo fare per mantenerla viva nel nostro cuore. Successivamente, dovremo soffermarci sul fatto che l’Europa nella quale oggi viviamo appartiene a un mondo definito «moderno», talvolta anche «post-moderno». Questa è l’Europa nella quale dobbiamo lavorare per il Regno: in senso negativo, non bisogna né fuggire, né rifiutare il mondo moderno se vogliamo farci entrare un po’ della la luce del vangelo; in senso positivo, dobbiamo convincerci che è una tappa che Dio e noi stessi possiamo rendere benefica se ci impegniamo con discernimento e con il desiderio che venga una umanità vera in Europa. Le nostre riflessioni ci condurranno infine a mettere in luce alcuni atteggiamenti importanti del nostro impegno. Li cito fin d’ora: la riconciliazione, il dialogo, le Beatitudini. 1. - Il Regno nell’avvenire e dentro di noi Attendere il RegnoLa frase di san Marco che ho appena ricordato è rivolta a noi cristiani, e il nostro primo dovere riguardo all’Europa è semplicemente quello di capire che cosa significhi per noi e farne un riferimento essenziale nelle nostre vite. Allora, saremo in grado di darne testimonianza. Esiste infatti un paradosso, che è iscritto nelle nostre vite: il nostro tempo, il tempo del pianeta, ma anche quello di ciascuno di noi, ha senso solo in relazione al futuro del Regno. D’altra parte, però, questo futuro non si colloca nel prolungamento omogeneo di questo tempo, come le stagioni che si susseguono l’un l’altra: è Dio stesso e Lui solo che stabilirà il Regno definitivo nel momento che Lui solo conosce. «Non abbiamo quaggiù una città stabile» ci ricorda la Lettera agli Ebrei (13,14) eppure, conservando in cuore la speranza della «patria celeste» (Ebrei 11,16), potremo costruire quaggiù un mondo giusto. È importante capire fino in fondo questo messaggio e lasciarlo risuonare nel nostro cuore affinché ogni nostra attività concreta in Europa possa essere davvero una tappa nella storia della salvezza iniziata con la Creazione.Meditare e vivere il Regno Per tali ragioni, tre elementi propriamente spirituali devono dirigere tutti i nostri sforzi: la celebrazione dell’Eucaristia, la familiarità con la Scrittura, l’ascolto dello Spirito Santo. È prima di tutto l’Eucaristia a rappresentare, qui e ora, per noi, la salvezza di Dio che è il futuro della storia. In essa, infatti, facciamo memoria della Morte e Resurrezione di Gesù e esprimiamo la Speranza nel suo Ritorno; offriamo anche noi stessi, come anche la Chiesa e il Mondo, in sacrificio spirituale a Dio e, nella comunione, diventiamo tutti insieme il Corpo di Cristo. Nell’Eucaristia troviamo anche la realizzazione perfetta in Gesù della Legge fondamentale del Regno: dare la propria vita gli uni per gli altri, ricevere la propria vita gli uni dagli altri. In tal modo, la speranza del Regno non è qualcosa di lontano, astratto, staccato dalla nostra azione sociale e politica: ci è data proprio nell’Eucaristia e ci dona intelligenza e vigore.Questa vicinanza dell’Eucaristia e all’Eucaristia ci introduce a un secondo elemento della nostra speranza attiva del Regno, in questi ultimi anni pienamente rivalorizzato nella Chiesa: la lettura e la meditazione della Santa Scrittura, che chiamiamo volentieri lectio divina. La pratica dei sacramenti è completata, infatti, dalla familiarità con la Bibbia, che possiamo acquisire sia con un’assidua lettura personale, sia con la partecipazione a gruppi biblici. L’esperienza umana ci dimostra che diventiamo poco a poco ciò che leggiamo: se leggerò tutti i giorni lo stesso giornale finirò per far mio il suo modo di presentare gli avvenimenti, la sua «ideologia», la sua «tendenza». Se, nella letteratura del mio paese, ritorno spesso su uno stesso autore, mi comunicherà la sua sensibilità, il suo modo di vedere la vita, le sue domande e i suoi dubbi, le sue aspettative. Allo stesso modo l’abitudine alla lettura della Scrittura, in special modo del Vangelo, ci porta, senza neanche accorgercene, a pensare e a sentire cristianamente, rinnovando la nostra mentalità e comunicandoci ciò che San Paolo chiama la «sapienza di Dio» (cf 1Cor 2,7).Infine, né la pratica eucaristica, né la lettura della Scrittura portano frutto se non grazie allo Spirito Santo che Gesù risuscitato ha inviato alla sua Chiesa e ha anche misteriosamente diffuso nel mondo. L’invocazione dello Spirito, nel silenzio della preghiera, ci apre alla Rivelazione intima di Dio. Lo Spirito, infatti, scruta le profondità di Dio e ci comunica ciò che sa, in modo che noi possiamo avere, in qualsiasi circostanza della vita, una sensibilità non solo umana ma anche veramente divina rispetto all’evento che accade o alle decisioni che dobbiamo prendere. L’uomo che ha l’abitudine di invocare lo Spirito Santo è guidato in modo che, qualunque sia la difficoltà o la prova che incontra, la sua vita è in fin dei conti un contributo positivo all’avvento del Regno di Dio.Parteciperemo dunque in modo costruttivo e originale alla costruzione dell’Europa se la considereremo una tappa dell’avvento del Regno. Questo modo di vedere ci darà molta più voglia di parteciparvi! Sappiamo infatti che il progetto da realizzare si iscrive in un disegno di Dio e che possiamo mettere al suo servizio la nostra libertà d’uomini. Ma sappiamo anche che come per Gesù, partito per istaurare il Regno, ci sono state incomprensioni, prove, fallimenti, male, così anche per noi ci saranno lotte umane e spirituali e momenti di «morte». Il successo però ci aspetta alla fine del cammino.La costruzione europea: un momento da cogliereQuesta convinzione ci autorizza infatti a considerare la costruzione europea un evento nuovo, un momento significativo nella storia del mondo. Fino a non molto tempo fa, molte delle nazioni che oggi definiamo «europee» tentavano al massimo di garantire un equilibrio più o meno effimero tra la propria violenza, il desiderio di autonomia difeso contro le invadenze degli altri e, per i popoli più forti, la tendenza ad affermare e imporre la propria egemonia. L’idea che si potessero unire tra loro, e eventualmente anche con le altre nazioni vicine, non le sfiorava nemmeno. Oggi al contrario è un’idea universalmente accettata. Il progetto è quindi nuovo ed è realizzabile.2. - Una Europa nella modernitàIl progetto europeo è un progetto che si iscrive nella modernità. È quindi mediante assunzione equilibrata della modernità che lo realizzeremo. Non bisogna avere paura della modernità, né cercare di tornare indietro nella storia. Il solo compito possibile è quello di discernere cosa accettare e attuare e cosa scartare. Un tale lavoro di discernimento attivo, del resto, è sempre stato all’ordine del giorno, in ogni momento della storia. Nessuna epoca passata è ideale e nessun presente è catastrofico.Vorrei ora fare alcuni richiami, al tempo stesso storici e teorici, in vista del discernimento che siamo chiamati a fare.
La colpa e il perdono Osserviamo innanzitutto che c’è qualcosa nell’uomo, in noi come negli altri, che non si interessa, non riesce proprio a interessarsi alla vita di quaggiù. Uno storico delle civiltà diceva: «l’uomo è un animale con la coscienza sporca, incline al pentimento e all’autopunizione»: un uomo che non è spontaneamente a suo agio né con gli altri, né con se stesso, né con la divinità, qualsiasi sia il nome che le attribuisce. Nella storia dei popoli e delle religioni vediamo che tale insoddisfazione provoca comportamenti allo stesso tempo rituali e morali, fissati dalle tradizioni e ai quali ci si sforza di essere fedeli al fine di non incorrere nella collera degli dei (e cadere allora nella disgrazia presente) e di non compromettere la vita dopo la morte. Non si osa prendere iniziative nella vita sociale, tecnica, personale perché si teme che magari esse non piacerebbero agli avi o agli dei e metterebbero in pericolo la salvezza. La politica e l’economia si distinguono a fatica dalla religione e il sacerdote, il capo politico, il lavoratore, il mercante, sono spesso in conflitto tra loro in una società dove esistono molte paure. Per molto tempo, almeno in Occidente e per la maggior parte della gente, la Rivelazione cristiana è stata interpretata quasi esclusivamente in una prospettiva di peccato e perdono, molto simile alla mentalità «religiosa» che ho appena ricordato. Rispetto a questa, c’è un reale progresso, tuttavia non ce ne si è mai sufficientemente distaccati. È bene sottolineare allora che, grazie a Gesù Cristo, Dio assicura all’uomo il perdono, gli offre la possibilità della penitenza e gli indica i comandamenti medianti i quali potrà condurre una buona vita ed essere così salvato. I sacramenti sono il segno di questo perdono dei peccati e la manifestazione anticipata del Regno eterno. La Chiesa, e concretamente i preti, sono importantissimi in quanto sono loro a dispensare l’insegnamento e i sacramenti. La questione della salvezza eterna è predominante e la speranza è presente, a causa della Redenzione. In tale prospettiva, tuttavia, non si è portati a attribuire grande importanza alla vita di quaggiù nella sua realtà umana e nel suo progresso. Del resto, nella maggioranza dei casi, l’uomo si mostra incapace di dare buona forma a questa vita; arriva al massimo a gestire la violenza. Anche in questo caso la Chiesa cerca di intervenire, quando ci sono conflitti militari e politici, per riconciliare le parti – e ciò le conferisce un’autorità indiretta su tutto l’umano in quanto il peccato sembra essere onnipresente.
Avvento della modernità La modernità è intervenuta nel momento in cui l’umano in quanto tale ha incominciato a interessare gli uomini a prescindere dalla problematica immediata della salvezza. Si può affermare che una nuova era della storia universale è iniziata con la modificazione dell’immagine del cielo, proposta da Copernico, e di quella della terra, dovuta alle Grandi Scoperte (fine del XV e inizio del XVI). Prendendo allora una certa distanza rispetto al quadro generale del peccato e del perdono, l’uomo ha scoperto la propria capacità di conoscere lo spazio e il tempo (scienza) e di influire su di esso (tecnica, commercio, viaggi…). La terra gli è apparsa come uno spazio per il quale vale la pena mobilitare il suo tempo e la sua ingegnosità. Ciò che oggi chiamiamo accelerazione della storia deriva dalla velocità sempre maggiore e dalla competenza più ampia con le quali si sviluppa questa padronanza dell’uomo, la cui autonomia e il cui libero arbitrio balzano di conseguenza in primo piano. Si capisce allora come questo movimento, nel momento in cui ha avuto inizio in Europa, all’epoca del Rinascimento e successivamente, abbia a poco a poco provocato una messa in discussione delle forme politiche e religiose, nella misura in cui queste danno l’impressione di tenere l’uomo in uno stato di sottomissione: politica rispetto ai Prìncipi e religiosa rispetto al Clero. C’era, infatti, nella modernità allo stato nascente, un richiamo tale a ridefinire le norme politiche e le esigenze religiose da impedire che, pur perseguendo lo sforzo umanista, gli uomini cadessero nell’anarchia e perdessero di vista il proprio destino fondamentale. In altri termini, bisognava ripensare la duplice realtà del peccato e del perdono in modo che non costituisse un ostacolo totale alla nascita di una umanità diversa.Difficoltà e successi della modernitàIn realtà, questa nuova costruzione politica e religiosa si sta tuttora realizzando. Esistono aspetti negativi e aspetti positivi. L’avvento della modernità ha rinnovato la rivalità endemica tra Chiesa e Stato, tra i prìncipi da un lato e i vescovi, e particolarmente il papa, dall’altra. La capacità tecnica ha reso possibili guerre ancora più sanguinose e non la realizzazione della pace su nuove basi. L’estensione delle capacità umane ha provocato disuguaglianze sociali sempre maggiori, e la doppia gestione del lavoro e del denaro non è stata fatta bene (e continua a non farsi bene). La crescita dell’ingiustizia e della violenza sembra essere andata di pari passo con la crescita del potere dell’uomo, mentre la relazione con il sovrannaturale e la preoccupazione delle mete ultime sono divenuti temi a cui nessuno si interessa. Si capisce come la tentazione di cedere alla disperazione si sia diffusa nel mondo.Tuttavia, in mezzo a tutte queste vicissitudini, si sono affermati valori nuovi, che oggi sono generalmente accettati, e avvertiamo che la verità del Vangelo, al pari della natura dell’uomo, ci incitano a viverli sebbene ci risulti sempre difficile realizzarli. La visione del mondo di quaggiù, che anche la Chiesa condivide, prevederebbe l’instaurazione generalizzata di una democrazia giusta che promuova i diritti di ogni uomo; una gestione dell’economia a servizio di un bene comune, il cui segno di riconoscimento sarebbe l’accesso dei più poveri ai beni di questo mondo; uno sviluppo della ricerca e dell’applicazione tecniche che consideri il bene dell’uomo come misura e fine… Un tale lavoro sul piano politico, sociale e culturale dovrebbe essere accompagnato da una riforma delle Chiese che sappia riconciliare i valori evangelici, l’umanità e la grazia dell’uomo, l’autorità apostolica. Questo insomma era l’obiettivo che si era fissato il Concilio Vaticano II. Tra il rischio di un ritorno a una religione fondata sulla paura (trasformata soltanto nell’apparenza) e quello di abbandonarsi alla dinamica atea di un progresso incontrollato, è a questo nuovo equilibrio che occorre lavorare a medio termine, anche se non sarà mai raggiunto pienamente. Ciò che intendevo dire con questi brevi accenni sulla modernità è che non lavoreremmo per l’avvento del Regno di Dio qui in Europa se non facessimo nostra la sfida attuale: la nostra fede sarà tanto più credibile nella sua proposta soprannaturale se contribuirà a creare un reale ordine nel mondo presente e a dare un senso alla nostra attuale civiltà. Credo che, per dei cristiani, occorre affrontare il progetto europeo in questa prospettiva affinché esso si realizzi.3. - Alcuni atteggiamenti essenziali per la costruzione dell’EuropaDopo aver collocato la nostra azione, qualsiasi essa sia, nel contesto della fede cattolica, del progetto che Dio le conferisce e della Legge del Regno e aver ricordato che il progetto europeo è un momento importante nella storia della modernità, vorrei soffermarmi su tre atteggiamenti che dovrebbero dare un aspetto concreto al nostro lavoro cristiano in Europa: riconciliazione, dialogo, Beatitudini. Prima di parlarne, desidererei sottolineare bene il termine che ho utilizzato: atteggiamento. Non si tratta, in effetti, di un percorso cronologico, come se, dopo esserci riconciliati una volta per tutte, potessimo entrare in dialogo su ciò che c’è da fare e, una volta ottenuto un consenso, metterci all’opera. In realtà, questi tre elementi funzionano insieme.Anche se ci sono eventi di riconciliazione che segnano delle tappe, ci sarà motivo, nonostante tutto, sia per il perdono offerto, richiesto e ricevuto, sia per la lotta al risentimento e alle frustrazioni. Ogni uomo, ogni gruppo, ogni nazione è continuamente in tensione per superare i movimenti, le mentalità ecc. che l’oppongono e lo isolano. Gli accordi, quando sono raggiunti, mettono, in certo modo, allo scoperto altri campi in cui occorre ascoltarsi, parlarsi e, se possibile, decidersi insieme. Infine, le azioni portate a termine non esauriranno mai il progetto di lavoro per la pace universale, politica, economica e sociale, con le sue implicazioni religiose. Ecco perché ho parlato di atteggiamento: è importante verificare di continuo se stiamo facendo un lavoro di riconciliazione, di dialogo e di azione, aiutandoci d’altra parte con l’armatura delle Beatitudini che ci consentirà di non fermarci lungo il cammino a causa delle prove che necessariamente ci troveremo ad affrontare.RiconciliazioneQuando ci si sofferma a lungo su un Atlante storico1 per cercare di capire la genesi dell’Europa, la prima parola che viene in mente – e pronunciandola provo una certa paura, qui a Sarajevo, dove recentemente ci sono state sofferenze così grandi – è «riconciliazione». L’Europa, nei confini che oggi provvisoriamente le riconosciamo, i quali comprendono tutti i paesi che si trovano a Ovest della Russia e della Turchia, è un continente ferito che si è costruito attraverso numerose guerre e molti morti, cosicché in ognuno di noi europei c’è una memoria carica di eventi dolorosi che ci schiacciano, anche inconsapevolmente, sotto il peso di risentimenti e di colpe. Tali eventi possono essere lontani o vicini: finché non hanno dato luogo a parole di perdono richiesto e ricevuto e a prospettive di nuove relazioni conviviali pesano sulla nostra coscienza di europei. Ma interpellano anche la nostra coscienza cristiana e ci rinviano in modo forte al Vangelo. Cenni storici1. - L’AntichitàOccorre forse ritornare molto indietro nel tempo. Nell’Antichità, il mondo civile (non trovo altra parola) non occupava unicamente ciò che oggi chiamiamo Europa, ma tutto il bacino del Mediterraneo. Se ci limitiamo a considerare solamente la Chiesa cristiana, ecco quanto troviamo: i primi Padri della Chiesa di cui si ha memoria sono Giustino, Ignazio d’Antiochia, Clemente di Alessandria, Origene: quindi Siria e Egitto. La prima letteratura cristiana che ci arriva da Occidente è scritta in greco: Clemente di Roma, Ippolito di Roma, Ireneo di Lione. I primi Padri che scrivono in latino, invece, sono africani: Tertulliano e Cipriano. All’epoca della grande patristica (IV e V secolo) possiamo ugualmente fare il giro del Mediterraneo: Atanasio e Cirillo in Egitto, Agostino e Fulgenzio in Africa; in Italia, troviamo il romano Mario Caio Vittorino, il milanese Ambrogio, Paolino da Nola veniva dal Sud-est della Gallia e Girolamo dalla costa dalmata. Continuiamo poi il periplo con i Padri della Cappadocia, che sono vissuti tra Costantinopoli e la Cesarea, all’estremità del territorio dell’Anatolia, la Turchia attuale.Questa unità del Mediterraneo ha cominciato a infrangersi quando le invasioni barbariche hanno messo a ferro e fuoco i paesi occidentali. L’impero romano d’Occidente è caduto alla fine del V secolo e a partire da quel momento si è cominciato a scavare un fossato tra l’Occidente barbaro, all’epoca pagano o ariano, e l’Oriente rimasto ortodosso. Poi, nel VIII secolo, è arrivato l’Islam, che ha progressivamente conquistato e occupato l’Impero d’Oriente ed è avanzato fino a regioni che noi oggi qualifichiamo europee - come la Bosnia-Erzegovina. Si potrebbe dire che l’Europa si identifica con i territori e le nazioni che, da un lato, non hanno sostenuto l’Oriente greco caduto nelle mani degli arabi e poi dei turchi e, dall’altro, sono riusciti a respingere gli attacchi musulmani, dalla vittoria di Poitiers (732 Carlo Martello) fino a quella di Vienna (1683 Jean Sobieski). Essa si è quindi costituita ad Ovest, nell’abbandono, più o meno ostile, dell’Oriente. Pertanto, già a questo primissimo livello di costituzione storica dell’Europa, c’è motivo di riconciliazione: prima di tutto forse accettando la storia così come si è svolta; poi, cercando di portare uno sguardo benevolo su coloro dai quali ci siamo separati, che abbiamo attaccato e vinto o viceversa: il mondo greco e il mondo musulmano. È un primo livello di guarigione della nostra memoria storica. Tale riconciliazione politica, tuttavia, implica una riconciliazione religiosa, in quanto il fattore confessionale ha avuto un ruolo rilevante nelle società pre-moderne in cui è sempre difficile fare la distinzione tra politica e religione. Il dialogo tra cristiani «greci» e cristiani «latini» in vista di una vera riconciliazione nella differenza, e l’ascolto reciproco e rispettoso tra cristiani e musulmani fanno parte, mi sembra, di una vera costruzione dell’Europa, affinché essa si apra così come deve essere sul Vicino e Medio Oriente, Russia compresa, e affinché i cittadini di tali regioni siano accolti meglio quando vengono tra noi.
2. - L’Europa moderna e contemporaneaSe ora consideriamo l’Europa in quanto tale, vediamo che in realtà si è costituita a partire dal XIV secolo. In effetti, la sua formazione è contemporanea all’avvento e allo sviluppo della modernità, la quale, come ho già detto, può essere definita come una conquista progressiva dell’autonomia umana: autonomia della sfera politica, legittimità delle nazionalità, percezione iniziale della libertà, della coscienza e della storia, avvento della scienza esatta e della tecnica. La civiltà europea si è fatta su queste basi. Il conflitto, però, è stato costante e le riconciliazioni mai durature. Gli stati europei, costituitisi a partire dal XIV secolo, hanno passato il tempo a farsi guerra: per acquisire l’egemonia politica gli uni sugli altri, che si tratti di Francia, Inghilterra, Impero austro-ungarico, Prussia; per avere il controllo del commercio estero; per formare imperi coloniali. Così, dal XV al XX secolo, la carta dell’Europa non ha mai smesso di subire modificazioni, a secondo dei effimeri trattati di pace. Inoltre, nell’intervallo tra i nostri conflitti interni si sono costituiti umanamente altri continenti. L’azione dell’Europa in tale processo è stata positiva, nella misura in cui ha portato ai popoli che colonizzava il cristianesimo e l’umanesimo moderno. Ma essa è stata anche largamente negativa perché lo ha fatto in funzione degli interessi politici ed economici delle nazioni, tra loro nemiche, che la componevano e senza rispettare l’autonomia delle società e dei popoli conquistati. Anche in questo caso, ci sono riconciliazioni da compiere per il passato, una accettazione della situazione presente e alleanze da creare per un futuro migliore.
3. - Le confessioni religioseSul piano religioso, le regioni europee si sono dapprima unificate attorno alla religione cattolica. Occorrerebbe esaminarne in questa sede le diverse cause: il ruolo positivo, dopo la caduta dell’Impero romano d’Occidente, dei Papi difensori delle popolazioni dell’Italia contro gli invasori pagani o ariani; la vittoria politica dei principi cattolici, come Clodoveo, Pipino il Breve, Carlo Magno; lo sviluppo del monachesimo cattolico, la riforma gregoriana, che ha unificato la cristianità dall’XI al XIII secolo… Questa unità cattolica si è tuttavia disgregata poco a poco, nel momento esatto in cui si abbozzava l’Europa moderna: lo sviluppo dei nazionalismi si è scontrato con l’egemonia papale, che non ha saputo ripiegare rapidamente su una posizione propriamente religiosa. Non si è trovato un equilibrio tra gli Spirituali francescani, gli evangelismi di ogni genere e una affermazione del papato in cui il primato religioso, il primato politico, il primato finanziario (fiscalità) erano eccessivamente mescolati. Da parte loro, gli stati e le società civili hanno incontrato molte difficoltà a riconoscere alla fede, qualunque essa fosse, un spazio sociale effettivo. Alla fine, nel XVI, secolo c’è stata la Riforma protestante da un lato, e una frammentazione del cattolicesimo a livello nazionale dall’altro. Sul piano della fede in Europa, c’è dunque un lungo lavoro di riconciliazione da perseguire, quello che suscitato il dialogo ecumenico.
Tre segni di Dio per il nostro tempoNel XX secolo ci sono stati tre importanti segni, nei quali possiamo vedere la mano di Dio, e che danno un consistenza alla nostra Speranza: Dio è davvero con noi per costruire un’Europa e un mondo. Il primo è la nascita e lo sviluppo del movimento ecumenico. Esso è sorto dalla convinzione che il Vangelo non potrà diffondersi nel mondo se i discepoli di Gesù non saranno riconciliati. Sappiamo che, dalla diffusione di questa convinzione negli ambienti anglo-sassoni alla vigilia della prima guerra mondiale fino alla piena riconciliazione tra tutte le confessioni cristiane, il cammino sarà lungo. Ma come viene detto in un’esortazione liturgica: «che Dio porti a compimento ciò che ha cominciato in noi». Per ciascuno di noi, delle nostre comunità, è come se l’ecumenismo fosse parte della normale respirazione e la sua portata per la costruzione europea è immensa. Il secondo evento è la riconciliazione franco-tedesca, che si è delineata già alla fine della seconda guerra mondiale. Si può dire che abbia costituito uno «zoccolo duro», sul quale si sono potuti firmare trattati e intraprendere realizzazioni veramente inimmaginabili sessanta anni fa. Certo, in Europa non esistono solo la Germania e la Francia, ma non sappiamo esattamente ciò che sarebbe stato possibile se questi due paesi fossero rimasti radicati nell’ostilità che li contrapponeva da tempo.Infine, c’è stato il Concilio Vaticano II, che è arrivato dopo un periodo molto contrastato e ricco della Chiesa dall’avvento di Papa Leone XIII (1878). Tutta la Chiesa ha operato una specie di spostamento concertato: essa ha compreso che la sua vita evangelica e la sua missione presupponevano una revisione delle istituzioni, una valorizzazione dell’esistenza umana nelle dimensioni personali, sociali, politiche, economiche, un’apertura al dialogo ecumenico e un atteggiamento che potremmo definire di «dolcezza» di fronte all’anima religiosa di ogni uomo e di tutti gli uomini. Questi tre eventi (e molti altri collegati) ci permettono di sperare in soluzione positiva anche se sono ancora tanti i conflitti che affliggono il mondo, rallentando anche il movimento europeo. Ci viene richiesto di affidarci a ciò che Dio ha fatto e a quanto gli uomini hanno costruito nel passato recente. Invece di nutrire i nostri risentimenti e accettando tutte le diversità nate dalla storia e dalla cultura, differenze che esisteranno sempre, è preferibile cercare di continuare la strada dell’Europa intrapresa dalle generazioni che ci hanno immediatamente preceduto. È nostro compito operare perché l’Europa non si costruisca contro gli altri continenti: contro gli Stati Uniti che sono divenuti estremamente potenti, contro la Russia, che potrebbe ridiventare minacciosa, contro l’Estremo Oriente, di cui cominciamo a vedere un movimento che potrebbe sommergerci, contro l’Africa, che finiremo col far sprofondare nelle sue difficoltà invece di aiutarla a promuovere le sue risorse. L’esperienza della storia ci ha infatti dimostrato che nulla di ciò che è fatto «contro» produce effetti duraturi di pace. Se desideriamo un’Europa forte e tranquilla è perché essa possa essere un elemento solido nelle relazioni mondiali, relazioni nelle quali nessun continente cerchi di dominare gli altri ma tutti scambino, offrendo quanto hanno e ricevendo quanto loro manca. La formazione dell’Europa costituirà allora un contributo essenziale allo sviluppo pacifico del mondo. Il DialogoL’ascoltoOggi si parla molto di dialogo e, se se ne parla, è perché già lo si pratica. Questo è un atteggiamento nuovissimo e molto difficile. In effetti, che si tratti del piano personale, di quello politico e, forse ancor più di quello religioso, la tendenza spontanea è sempre quella di affermare se stessi, di dire la propria verità e, nel migliore dei casi, di incoraggiare gli altri ad allinearsi. In realtà, la prima parola in materia di dialogo è quella con la quale comincia la confessione di fede biblica: «Ascolta, Israele». Se penso che la mia verità è la verità non c’è ragione che ascolti gli altri, ma allora non ci sarà dialogo! Il dialogo è fatto dall’incontro di persone che a turno si ascoltano e si parlano, per cercare insieme ciò che è vero: per il passato, di cui ciascuno evoca le ricchezze ma anche le ferite, al fine di giungere a un perdono reciproco; per il presente, per scoprire una verità necessariamente parziale sulla quale ci si possa accordare, un’azione che si possa intraprendere in comune.Nel dialogo dunque si ascolta, cioè si cerca di dare un’accoglienza reale e benevole al messaggio degli altri e di riconoscerne il valore. Si dice ciò che è vero o auspicabile, assumendolo personalmente e nello stesso tempo con una certa discrezione: si è convinti di quanto si afferma ma non si cerca di imporre la propria convinzione. In altre parole, nel dialogo si tratta di proporre e testimoniare, da un lato, e di aver fiducia e aderire, dall’altra.
Il disaccordoPer illustrare questo atteggiamento di dialogo, può essere utile esaminare il caso in cui non sia possibile raggiungere un accordo sostanziale, anche in merito a punti che consideriamo essenziali. Eppure, anche in questo caso, lo scambio della parola nel rispetto e nell’amore ha grande valore. Una tale divergenza conduce infatti a riflettere alle proprie convinzioni personali per comprenderle e situarle meglio, per collocarle nell’umiltà. Essa porta anche a rimanere silenziosi e come interdetti di fronte alla convinzione dell’altro, di cui si accetta senza commenti la posizione: «Nulla è più grande – diceva un saggio musulmano – del dialogo tra persone che rimangono fedeli alle loro fedi e ne fanno paradossalmente scambio, senza concessioni e per giungere alla verità». Magari, in questo caso, si raggiunge un accordo oltre le parole: sulla verità che non si può dire.
L’accordo e il compromessoTuttavia, ad eccezione di questi casi estremi, il dialogo conduce a un certo accordo. Possiamo subito notare che questa parola, che ha una risonanza intellettuale, deriva dal latino cor, cuore, e ciò le conferisce un’armonia affettiva. Si può quindi giungere a una distribuzione comune, a una piattaforma che tutti possano accettare, anche se non soddisfa pienamente nessuno. Si può allora pensare ad un’azione comune, che è quasi sempre un "compromesso". Quest’ultima parola ha in moltissime lingue una connotazione peggiorativa: essa significa che, dato che nessuno è totalmente d’accordo, nessuno è nemmeno totalmente soddisfatto. In realtà, il significato etimologico della parola «compromesso» è «ciò che possiamo promettere insieme». Certamente non è quanto di meglio ci si possa augurare ma si ritiene, a giusto titolo, che sia preferibile essere e agire con gli altri, al prezzo di una certa diminuzione della propria soddisfazione (personale o di gruppo), che rimanere soli.
La pratica concreta del dialogoOccorre forse spendere qualche parola in questa sede sulle dimensioni che possono acquisire l’accordo e l’azione. È possibile che, su grande scala, l’accordo teorico e il compromesso pratico siano difficili, se non impossibili, da raggiungere. Le ferite del passato sono troppo grandi e la riconciliazione ancora lontana, oppure le divergenze, soprattutto religiose, sono insormontabili e non possono condurre ad un accordo tra i gruppi. Del resto, a tali livelli, le parole e gli impegni spettano ai responsabili importanti, politici e religiosi, e noi abbiamo scarsa influenza su di loro. Le difficoltà che tuttavia possono esistere su questo piano lasciano la porta aperta alla possibilità di incontri tra coloro che potremmo definire gli uomini medi, il loro spazio, il loro ambiente, i loro interessi familiari e professionali, la loro religione. Ebbene, è a questo livello che si situano, tra l’altro, i gruppi parrocchiali, diocesani di Azione cattolica. Credo che, nella realtà dei fatti, il vero dialogo abbia luogo in modo discreto, invisibile, a livello di una o due famiglie, di un villaggio, di una piccola impresa, ecc. I grandi dialoghi, quelli delle Nazioni europee, delle loro Chiese, delle loro sinagoghe, delle loro moschee, non hanno una portata reale se non vengono preceduti, sostenuti e seguiti dagli sforzi modesti di ciascuno nel suo proprio ambiente. L’ascolto, l’accoglienza, la proposta, la testimonianza sono valori di tutti i giorni per tutti ed è questa la possibilità concreta che rinsalda la nostra speranza. Le BeatitudiniÈ quindi necessario partecipare alla costruzione di un’Europa veramente moderna, cioè che non indietreggia di fronte alla scienza, alla tecnica, all’economia, alla libertà; ma anche riconciliata e dialogante, in cui, cioè, le diverse nazioni, i loro sforzi, le loro imprese, le loro fedi religiose si ascoltano, in altre parole lasciano spazio agli altri invece di affermarsi in modo esclusivo. Questo è il segreto della comunione o della comunità: il fatto di unirsi, di riunirsi non avviene senza rinunciare a sé. Anche a livello politico e sociale, «chi perde la propria vita la guadagna», in quanto ciò che si perde a livello individuale (che si tratti di individualismo personale, collettivo, nazionale, religioso), lo si ritrova a livello della collettività, istituita dalla volontà di formare un «noi» piuttosto che di murarsi nel proprio «io». E, come abbiamo già detto, un primo spazio di questi dialoghi è quello delle riconciliazioni che devono essere realizzate.A questo punto il Vangelo ci viene in aiuto. Ci propone, infatti, le Beatitudini, che, lungi dall’essere riservate a uno spazio propriamente religioso, costituiscono sia la Legge del Regno che verrà, la carta secondo la quale la Chiesa può e vuole vivere, sia un insieme di regole di vita valide universalmente, e che molti uomini, senza neppure conoscerle, osservano perché seguono la legge del cuore in ciò che ha di migliore. Le Beatitudini ci dicono infatti che la felicità non si trova là dove potremmo credere di trovarla. Esse la collocano, da un lato, nella povertà, l’afflizione, l’attesa della giustizia, la persecuzione e, dall’altro, nella dolcezza, la purezza del cuore, il lavoro per la pace, la misericordia. Se, nella prospettiva di questo nostro incontro, dovessimo scegliere una delle Beatitudini, quella più adatta al lavoro per un’Europa riconciliata e dinamica, sceglierei volentieri la beatitudine della mitezza: «Beati i miti perché erediteranno la terra». La mitezza, in effetti, viene da una lotta determinata e tranquilla contro tutte le violenze. Determinata, in quanto le violenze, non solamente fisiche o militari, ma anche economiche e sociali, non scompariranno da sole. Tranquilla, in quanto non bisogna opporre una violenza ad un’altra, con il pretesto di farla sparire: la vera forza è dolce. Noi lo sappiano, se non per esperienza diretta, almeno mediante quella degli uomini e delle donne di mitezza che ci è stato dato di incontrare. Il Vangelo ci annuncia che questa determinazione dolce ci garantirà il possesso per eredità della terra: non un possesso sul quale mettere le mani ma una signoria che mette tutto a disposizione di tutti. Una Europa vera sarebbe, dunque, una Europa della mitezza.
Al termine di questo mio intervento, mi piacerebbe dire che la costruzione dell’Europa non è solo un’«occasione» da cogliere. Se la consideriamo in un’ampia prospettiva storica, ci rendiamo conto che si tratta piuttosto di un «dono di Dio» da accogliere e realizzare. Essa costituisce un «momento» (kairos) non soltanto della storia degli uomini, ma anche della dinamica della salvezza che conduce verso il Regno. Per tali ragioni ho insistito su due aspetti, entrambi molto importanti. In primo luogo, la meditazione spirituale del Regno, con l’Eucaristia e la Scrittura che ci rendono misteriosamente presente la realtà verso la quale l’Europa sta andando: la sua grande «speranza umana». Poi, l’accettazione seria e critica della modernità nella quale oggi si colloca l’Europa e il mondo; occorre resistere alla tentazione di pensare l’Europa nella prospettiva di un ritorno immaginario verso un’epoca ideale che non è mai esistita. Compito di tutti gli Europei è di contribuire a fare in modo che le realtà della modernità - libertà, storia, scienze, tecniche… - siano gestite in modo tale da dar vita a un vero umanesimo. E, tra gli europei, noi cristiani abbiamo le nostre proposte da fare, che molti, consapevolmente o inconsapevolmente, attendono.
Sappiamo infine che, come ogni grande opera, la costruzione dell’Europa esige molto. La testimonianza del Vangelo può esserci d’aiuto in questo contesto, perché il termine «rinuncia» non fa paura ai cristiani e, anche se li intimorisce, il timore può essere dominato grazie all’esempio di Cristo e alla grazia dello Spirito. Rinunciare ai risentimenti, ai più antichi come ai più recenti, e lavorare fermamente, nel piccolo spazio in cui ciascuno di noi si trova, alla riconciliazione. Rinunciare a ogni violenza nel proporre la verità, ma porre se stessi incessantemente in un clima di ascolto e dialogo. Trovare nella meditazione delle Beatitudini il segreto, non solo della nostra forza e della nostra perseveranza, ma anche della felicità che troveremo nel consacrarci a questo compito, politico e sociale, che sappiamo che conduce verso il Regno e che, in certa misura, può già renderlo presente.

Ghislain Lafont osb

Chiesa e mondo

2005-09-30T19:16:00.000+03:00

dialogo e cammino di salvezza.
I laici dell'Azione Cattolica dal Concilio Ecumenico Vaticano IIverso il terzo millennio

Introduzione
Il Concilio Vaticano II ha segnato una svolta epocale nei rapporti tra Chiesa e mondo. E ciò per la nuova impostazione data a relazioni reciproche da sempre complesse e delicate. Dinanzi alla Chiesa si sono quindi aperti nuovi orizzonti e nuove vie di evangelizzazione e di dialogo con le realtà temporali.Più di 30 anni ci separano ormai dalla chiusura del Vaticano II. Tante cose sono cambiate nel mondo e nella Chiesa, ma l'insegnamento conciliare continua a essere un compito con il quale ogni cristiano deve misurarsi. Ogni generazione deve "imparare" il Concilio, ne deve saper cogliere lo spirito, deve impegnarsi a concretarne la dottrina. Al termine del Vaticano 11, il Card. Karol Wojtyla scriveva: "Tramite la complessa esperienza del Concilio abbiamo contratto un debito verso lo Spirito Santo" (Alle fonti del rinnovamento, pp. 11-12). Tutti siamo debitori al Vaticano Il e l'unico modo di saldare questo debito è metterne in pratica gli insegnamenti nella nostra vita personale e in quella delle nostre comunità ecclesiali.Nel cammino di preparazione al Grande Giubileo il Papa invita a un serio esame di coscienza, che deve riguardare in particolare la reazione della dottrina del Concilio, questo "grande dono dello Spirito alla Chiesa sul finire del secondo millennio" (Tertio millennio adveniente, n. 36). E poi spiega: "Una domanda vitale deve riguardare anche lo stile dei rapporti tra Chiesa e mondo. Le direttive conciliari - offerte nella Gaudium et spes e in altri documenti - di un dialogo aperto, rispettoso e cordiale, accompagnato tuttavia da un attento discernimento e dalla coraggiosa testimonianza della verità, restano valide e ci chiamano ad un impegno ulteriore" (ibid.).Nella mia relazione presenterò quindi un quadro generale della problematica del dialogo tra la Chiesa e il mondo, così come viene impostato dal Concilio Vaticano II e dall'insegnamento pontificio postconciliare. Infatti, la fonte viva del magistero ecclesiale dovrebbe essere sempre per tutti i cristiani sicuro punto di riferimento, continuo incoraggiamento a un impegno più forte, e fondamentale misura di verifica per lo "stile" delle relazioni con il mondo contemporaneo.
1. Vivere il mistero della ChiesaNel dialogo con il mondo, l'autocoscienza ecclesiale dei cristiani è d'importanza cruciale. Ecclesia, quid dicis de te ipsa? A questa domanda-guida del Vaticano II, si è risposto con una formula tanto sintetica quanto carica di significato: la Chiesa è un mistero di comunione missionaria.La Chiesa è anzitutto "mistero", vale a dire una realtà che non nasce né dalla nostra immaginazione né dalle nostre forze, ma che pure possiamo trovare e vivere. E' un dono che supera le nostre capacità di comprensione, ma che pure ci affascina.La Chiesa è poi "mistero di comunione" profondamente radicata nella vita trinitaria di Dio stesso. Nella Christifideles laici, il Papa spiega: "La comunione dei cristiani con Gesù ha quale modello, fonte e meta la comunione stessa del Figlio con il Padre nel dono dello Spirito Santo: uniti al Figlio nel vincolo amoroso dello Spirito, i cristiani sono uniti al Padre (... ). "lo sono la vite, voi i tralci" (Gv 15, 5). Dalla comunione dei cristiani con Cristo scaturisce la comunione dei cristiani tra di loro: tutti sono tralci dell'unica Vite, che è Cristo" (n. 18). Questa comunione è dono gratuito della grazia, ma anche compito, impegno. Ciascuno deve sentirsi chiamato a costruirla secondo la propria vocazione.La Chiesa è inoltre "comunione organica" nella quale esistono diversità e complementarità di vocazioni, ministeri, servizi, carismi e responsabilità: vescovi, sacerdoti, religiosi, religiose, fedeli laici. Tutti però adempiono la stessa missione affidata da Cristo alla Chiesa. Non c'è opposizione né divisione, ma reciprocità e coordinamento. Quanto è importante ricordarsi di questi principi nella pratica della vita delle nostre comunità parrocchiali e diocesane!La Chiesa è infine mistero di "comunione missionaria". Non è quindi ripiegata su se stessa, ma è orientata verso la missione, verso il mondo. La dimensione missionaria del mistero della Chiesa ha conseguenze profonde nella vita dei fedeli laici e delle comunità ecclesiali. Richiede anzitutto una rinnovata consapevolezza della propria identità cristiana fondata sul Battesimo: innestati in Cristo, membra vive del Corpo mistico di Cristo che è la Chiesa, creature nuove. Ecco il grande mistero della vocazione cristiana.Grazie al Battesimo i cristiani partecipano al triplice ufficio di Cristo - sacerdotale, profetico e regale. Partecipi dell'ufficio sacerdotale di Cristo, i fedeli laici sono chiamati a offrire a Dio il culto spirituale e i frutti di un'autentica santità (cfr. Lumen gentium, 34). Partecipi dell'ufficio profetico, sono chiamati ad annunciare il Vangelo mediante la parola e la testimonianza di vita. Questo annuncio diventa particolarmente efficace per il fatto che viene compiuto "nelle comuni condizioni del secolo" (ibid., 35). Infine, partecipi dell'ufficio regale di Cristo, sono chiamati a costruire il Regno di Dio nel mondo: "I laici, anche consociando le forze, risanino le istituzioni e le condizioni del mondo, se ve ne siano che provocano al peccato, così che tutte siano rese conformi alle norme della giustizia e, anziché ostacolare, favoriscano l'esercizio delle virtù. Così agendo impregneranno di valore morale la cultura e le opere umane" (ibid., 36).Ogni fedele laico, grazie al Battesimo, diventa quindi soggetto attivo e responsabile della missione della Chiesa. E questo fatto deve riflettersi in un rapporto personale con la Chiesa, caratterizzato da atteggiamenti e gesti di amore, fiducia e impegno.Nella vocazione dei fedeli laici si realizza una profonda compenetrazione tra Chiesa e mondo: portare la Chiesa nel cuore del mondo e il mondo nel cuore della Chiesa. Ad affermarlo è la Lumen gentium: "Per loro vocazione è proprio dei laici cercare il regno di Dio trattando le cose temporali e ordinandole secondo Dio. Vivono nel secolo, cioè implicati in tutti i diversi doveri e lavori del mondo e nelle ordinarie condizioni della vita familiare e sociale, di cui la loro esistenza è come intessuta. Ivi sono da Dio chiamati a contribuire, quasi dall'interno a modo di fermento, alla santificazione del mondo esercitando il proprio ufficio sotto la guida dello spirito evangelico" (n. 31). In queste parole del Concilio si avverte un'eco dell'antica Lettera a Diogneto, di cui vale la pena ricordare un brano che esprime felicemente l'apparente paradosso dell'esistenza cristiana nel mondo: "(I cristiani) vivono nella carne, ma non secondo la carne. Trascorrono la loro vita sulla terra, ma la loro cittadinanza è quella del cielo. Obbediscono alle leggi stabilite, ma con il loro modo di vivere, sono superiori alle leggi (...). In una parola, i cristiani sono nel mondo quello che l'anima è nel corpo. L'anima si trova in tutte le membra del corpo e anche i cristiani sono sparsi nelle città del mondo. L'anima abita nel corpo, ma non proviene dal corpo. Anche i cristiani abitano in questo mondo, ma non sono del mondo". E l'autore aggiunge: "Dio li ha messi in un posto così nobile, che non è loro lecito abbandonarlo" (Capp. 5-6; Funk, pp. 397-401).
2. Comprendere la realtà del mondoIl cristiano, pur non essendo del mondo, vive nel mondo. Per realizzare la sua vocazione deve pertanto comprendere la realtà del mondo e il suo significato. Deve essere "cittadino del mondo" a pieno titolo.Il mondo in cui viviamo è un mondo di grandi e profondi cambiamenti su scala globale (la globalizzazione!), che si realizzano con una rapidità mai conosciuta prima. E' un mondo di grandi conquiste scientifiche, tecniche e sociali che destano tante speranze, ma al tempo stesso un mondo che vive drammi profondi e guarda al futuro con angoscia. Analisi dettagliate della situazione del mondo contemporaneo vengono propinate a iosa. Ma la quantità d'informazioni, non di rado contraddittorie, con le quali siamo bombardati, lungi dal migliorare la comprensione di ciò che avviene, aumenta lo stato di confusione di molti.Il cristiano che vive nel mondo, deve cercare di capire i processi in corso - siano essi sociali, culturali, economici, politici - e le loro cause, ma non deve fermarsi qui. Leggiamo nella Gaudium et spes: "Il mondo che esso [il Concilio] ha presente è perciò quello degli uomini, ossia l'intera famiglia umana nel contesto di tutte quelle realtà entro le quali essa vive; il mondo che è teatro della storia del genere umano, e reca i segni degli sforzi dell'uomo, delle sue sconfitte e delle sue vittorie; il mondo che i cristiani credono creato e conservato in esistenza dall'amore del Creatore: esso è caduto, certo, sotto la schiavitù del peccato, ma il Cristo, con la Croce e la Risurrezione ha spezzato il potere del Maligno e l'ha liberato e destinato, secondo il proposito divino, a trasformarsi e a giungere al suo compimento" (n. 2). E' una visione dinamica del mondo, che ha due coordinate essenziali: il mistero della creazione e quello della redenzione. Come opera di Dio Creatore, il mondo ha il suo valore e la sua bontà intrinseca, confermata dalle parole della Genesi: "E Dio vide che era cosa buona" (1,10). Al tempo stesso, in quanto creatura, non è un assoluto perché non trova in se stesso la ragione ultima della sua esistenza, ma rimanda a Colui che l'ha creato, cioè a Dio. E' inoltre un mondo ferito dal peccato, anche al livello delle strutture sociali (il "peccato strutturale" di cui parla Reconciliatio et paenitentia, 16), vale a dire un mondo che ha bisogno di essere redento. Anzi, è già redento. "Dio infatti ha tanto amato il mondo da dare il suo Figlio unigenito, perché chiunque crede in lui non muoia, ma abbia la vita eterna" (Gv 3,16). La redenzione compiuta mediante la croce e risurrezione di Cristo dà il senso ultimo a tutto il creato e all'esistenza di ogni uomo nel mondo: "Con la sua risurrezione costituito Signore, egli, il Cristo cui è stato dato ogni potere in cielo e in terra, agisce ora nel cuore degli uomini con la virtù del suo Spirito; non solo suscita il desiderio del mondo futuro, ma con ciò stesso ispira anche, purifica e fortifica quei generosi propositi con i quali la famiglia degli uomini cerca di rendere più umana la propria vita e di sottomettere a questo fine tutta la terra" (Gaudium et spes, 38). E' da queste basi teologiche che scaturisce il positivo atteggiamento del Concilio nei confronti del mondo: un atteggiamento che non si basa su un ottimismo superficiale, ma sul realismo della fede.Nella definizione del rapporto tra la Chiesa e il mondo, il Concilio ha ribadito tre principi essenziali, che bisogna sempre tener presente:- Il primato della persona umana. La visione conciliare del mondo è profondamente personalistica. E' l'uomo il perno e il criterio fondamentale di un vero progresso sociale. "L'attività umana come deriva dall'uomo così è ordinata all'uomo (... ). L'uomo vale più per quello che "è" che per quello che "ha". Parimenti tutto ciò che gli uomini compiono allo scopo di conseguire una maggiore giustizia, una più estesa fraternità e un ordine più umano dei rapporti sociali, ha più valore dei progressi in campo tecnico" (Gaudium et spes, 35). Il Concilio guarda il mondo attraverso il prisma della persona umana, della sua dignità e della sua "vocazione integrale".- Lo stretto rapporto tra il mondo attuale e "la terra nuova e il cielo nuovo". Dice la Gaudium et spes: "Benché si debba accuratamente distinguere il progresso terreno dallo sviluppo del regno di Cristo, tuttavia, tale progresso, nella misura in cui può contribuire a meglio ordinare l'umana società, è di grande importanza per il regno di Dio. Ed infatti quei valori, quali la dignità dell'uomo, la comunione fraterna e la libertà, e cioè tutti i buoni frutti della natura e della nostra operosità (... ) li ritroveremo poi di nuovo, ma purificati da ogni macchia, illuminati e trasfigurati" (n. 39). Allora, per comprendere fino in fondo il mondo presente è essenziale la prospettiva escatologica. Il mondo che perde la prospettiva dell'aldilà è un mondo senza speranza, un mondo disumano. Questo principio si oppone decisamente a tutte le ideologie di autosalvezza e di salvezza "intra-terrena". Inoltre, ribadisce che il cristianesimo che parla della dimensione escatologica del mondo non è "oppio del popolo", non è fuga dal mondo, ma chiamata a un impegno nella costruzione di una "umanità nuova".- Le realtà terrene, cioè la scienza, la cultura, l'economia e la stessa società godono di una "legittima autonomia". Esse hanno leggi e valori propri, ed è compito dell'uomo scoprirli, usarli e ordinarli (cfr. Gaudium et spes, 36). La Chiesa, per molto tempo vista come ostacolo al progresso scientifico e sociale, si presenta ora come alleata dell'uomo moderno. Tuttavia, questa autonomia non vuol dire totale separazione del mondo dal Creatore. Qui sorge, ad esempio, la vasta problematica dei rapporti tra vita socio-politica ed etica, tra scienza/tecnica ed etica (i recenti sviluppi dell'ingegneria genetica hanno già dimostrato quanto pericolosa per l'umanità possa diventare una scienza priva della guida di chiare norme etiche).Questi, gli elementi essenziali della visione conciliare del mondo. Ricordarli subito, all'inizio, mi sembrava importante. Perché per impostare bene il dialogo di salvezza con il mondo, occorre innanzitutto capire cos'è il mondo e qual è il suo destino.
3. Una Chiesa solidale con il mondoI nostri tempi sono caratterizzati da un crescente divario tra la Chiesa e il mondo. E questo fenomeno è una delle espressioni di un processo che affonda le sue radici già nel periodo dell'Illuminismo. E' allora che è nata quella corrente di pensiero che, fomentando l'emancipazione/liberazione del mondo dall'influsso della Chiesa in particolare e della religione in generale, ha reso oltremodo difficile il dialogo Chiesa-mondo.Il Vaticano II è stato la risposta dello Spirito Santo a questa grossa sfida dell'era moderna. E il coraggioso programma del Concilio di rilanciare il dialogo con il mondo è tutto illustrato nell'espressione: la Chiesa nel mondo. Quel "nel" ha cambiato molte cose in un rapporto da sempre delicato, complesso e difficile. La Chiesa non è quindi "contro" il mondo, non è ostile nei suoi confronti; non è "sopra" il mondo, non assume una posizione di dominio - ma è "nel" mondo, si pone cioè in un'attitudine di solidarietà e di servizio. La Chiesa del Concilio Vaticano Il è una Chiesa solidale con il mondo, la Chiesa della scelta preferenziale per i poveri e dei "feriti dalla vita". Lo dicono già le prime parole della costituzione Gaudium et spes: "Le gioie e le speranze, le tristezze e le angosce degli uomini d'oggi, dei poveri soprattutto e di tutti coloro che soffrono, sono pure le gioie e le speranze, le tristezze e le angosce dei discepoli di Cristo, e nulla vi è di genuinamente umano che non trovi eco nel loro cuore" (n. 1).Questa Chiesa ascolta attentamente il mondo perché sa che Dio parla anche mediante fatti ed eventi temporali. Perciò essa scruta costantemente i "segni dei tempi". Va evidenziato che questa è una categoria teologica e non meramente sociologica, perché fa parte della teologia della storia. Dice il Concilio: "È dovere di tutto il popolo di Dio, soprattutto dei pastori e dei teologi, con l'aiuto dello Spirito Santo, ascoltare attentamente, discernere e interpretare i vari linguaggi del nostro tempo e saperli giudicare alla luce della parola di Dio, perché la verità rivelata sia capita sempre più a fondo, sia meglio compresa e possa venir presentata in forma più adatta" (ibid., 44).La solidarietà della Chiesa con il mondo e con l'uomo ha motivi profondi: Giovanni Paolo II scrive nella Redemptor hominis: "L'uomo, nella piena verità della sua esistenza, del suo essere personale ed insieme del suo essere comunitario e sociale (... ) è la prima strada che la Chiesa deve percorrere nel compimento della sua missione: egli è la prima e fondamentale via della Chiesa, via tracciata da Cristo stesso, via che immutabilmente passa attraverso il mistero dell'incarnazione e della redenzione" (n. 14). Occorre sottolineare con forza che qui non si tratta di "antropocentrismo", bensì di "umanesimo cristocentrico". La Chiesa, compiendo la sua missione di salvezza, "guarisce" il mondo, lo rende più umano. Il Concilio spiega: "Perseguendo il proprio fine di salvezza, non solo comunica all'uomo la vita divina; essa diffonde anche in qualche modo sopra tutto il mondo la luce che questa vita divina irradia e lo fa specialmente per il fatto che risana ed eleva la dignità della persona umana, consolida la compagine dell'umana società e conferisce al lavoro quotidiano degli uomini un più profondo senso e significato" (Gaudium et spes, 40). Dunque, la Chiesa si presenta al mondo non solo come una "esperta di umanità" (Paolo VI), ma anche come "buona samaritana" (Giovanni Paolo II).Ma l'atteggiamento di solidarietà e di apertura nei confronti del mondo non basta a eliminare tutte le tensioni e tutti i focolai di eventuali conflitti. Il mondo in cui viviamo è un mondo ferito dal peccato. Un mondo nel quale la Chiesa spesso non può che presentarsi come "segno di contraddizione", generando opposizione e persino ostilità. L'ammonimento di San Paolo: "Non conformatevi alla mentalità di questo secolo" (Rm 12, 2) vale anche oggi. Anzi, oggi più che mai, dato che nei nostri tempi a molti cristiani manca il coraggio di opporsi alla pressione delle mode, di resistere al fascino della modernità. Scrive il Card. Joseph Ratzinger: "Ritengo davvero che noi abbiamo bisogno di una sorta di rivoluzione della fede in senso molteplice. Anzitutto ne abbiamo bisogno per ritrovare il coraggio di andare contro le opinioni comuni (... ). Dovremmo avere il coraggio di metterci in cammino, anche contro quello che viene visto come la "normalità" per l'uomo della fine del secolo XX, e di riscoprire la fede nella sua semplicità" (Il sale della terra, pp. 40-41). Pare che oggi la sorte dell'azione evangelizzatrice della Chiesa dipenda in gran parte proprio dalla capacità dei cristiani di camminare contro-corrente.
4. Il dialogo di salvezzaIl servizio più grande che la Chiesa rende al mondo in ogni tempo è l'evangelizzazione, cioè l'annuncio di Gesù Cristo unico Redentore dell'uomo "ieri, oggi e sempre" (Eb 13,8). E qui la sua missione di "sacramento universale di salvezza" (cfr. Lumen gentium, 1) è insostituibile. Ma in questa fine di millennio, nell'opera di evangelizzazione, la Chiesa deve misurarsi con sfide enormi: la secolarizzazione dilagante fa sì che perfino paesi di antica tradizione cristiana diventino vere terre di missione; cresce quel divario tra Vangelo e cultura, che Paolo VI ha definito uno dei drammi della nostra epoca (cfr. Evangelii nuntiandi, 20); aumenta il distacco tra la fede e la vita di tanti fedeli (cfr. Gaudium et spes, 43). Dinanzi a un simile scenario, tutti i cristiani devono sentirsi interpellati dalle parole di San Paolo: "Guai a me, se non predicassi il vangelo!" (1 Cor 9,16). La Chiesa del presente è quindi una Chiesa chiamata a un grande sforzo missionario e Giovanni Paolo II non si stanca d'incoraggiarla nell'impegno per la "nuova evangelizzazione", stimolando tutti i suoi membri a ricercare i metodi più adatti per portare il Vangelo di Gesù Cristo agli uomini dei nostri giorni.In questo contesto, il problema cruciale che si pone alla Chiesa è quello dell'evangelizzazione della cultura. Ovunque si avverte oggi - e con urgenza - la necessità di ripristinare il dialogo con la cultura moderna. Scriveva Paolo VI: "Occorre evangelizzare - non in maniera decorativa, a somiglianza di vernice superficiale, ma in modo vitale, in profondità e fino alle radici - la cultura e le culture dell'uomo (... ) partendo sempre dalla persona e tornando sempre ai rapporti delle persone tra loro e con Dio" (Evangelii nuntiandi, 20).Il dialogo della Chiesa con la cultura del nostro tempo è d'importanza vitale non solo per la Chiesa, ma pure e soprattutto per la stessa umanità, confrontata da una drammatica alternativa: nel terzo millennio, ormai alle porte, o la cultura aiuterà l'uomo a essere più uomo o, svuotata di valori veri, lo distruggerà.Ma come evangelizzare la cultura? E' un processo laborioso che richiede un'azione capillare e progetti coraggiosi. Un importante punto di partenza per evangelizzare la cultura nei paesi di lunga (a volte) tradizione cristiana, consiste ad esempio nel risvegliarne la memoria storica, nel ravvivarne la coscienza delle proprie radici cristiane. Giovanni Paolo II, durante i suoi viaggi apostolici, lo ricorda molto spesso ai singoli paesi e ai continenti: "Europa, sii te stessa ... ", "America Latina, sii te stessa ... ". Sii te stessa, cioè fedele alle tue radici cristiane. Il Vangelo, pur non identificandosi con nessuna cultura, le impregna di valori veri, le eleva, le ispira e le apre alla trascendenza. Giovanni Paolo II, che ha molto a cuore il problema della cultura, fa al riguardo un'osservazione di rilievo: "La sintesi tra cultura e fede non è solo un'esigenza della cultura, ma anche della fede (... ). Una fede che non diventa cultura è una fede non pienamente accolta, non interamente pensata, non fedelmente vissuta" (L'Osservatore Romano, 21-22.V.1982). Come avviene questo? Si tratta di un processo in cui la fede in quanto scelta personale di Cristo come Signore e Maestro, non viene però vissuta in maniera individualistica, ma crea una profonda comunione spirituale tra le persone e uno stile di vita permeato dai valori evangelici, che diventa parte integrante della cultura di una società o di un popolo.Paradigma del dialogo della Chiesa con la cultura rimane sempre il discorso di San Paolo nell'areopago di Atene, centro, appunto, della cultura del popolo ateniese (cfr. At 17, 22-31): Paolo non aspetta, ma va lui stesso con coraggio incontro al mondo della cultura di allora; inizia un dialogo che può essere considerato il primo esempio di "inculturazione" del messaggio evangelico nel contesto della cultura greca. Anche l'insuccesso momentaneo contiene un insegnamento: nel difficile dialogo con le culture, la Chiesa non si deve mai arrendere né scoraggiare.Giovanni Paolo II, riferendosi a quell'episodio degli Atti degli Apostoli, parla di areopaghi dei tempi moderni che la Chiesa deve evangelizzare (cfr. Redemptoris missio, 37) e tra questi indica soprattutto il mondo delle comunicazioni sociali, la cultura in generale, il mondo della scienza, della politica e dell'economia. La Chiesa non può ignorare le sfide del mondo contemporaneo. Oggi ci vogliono progetti e programmi puntuali e concreti. Un grande campo si apre all'apostolato dei laici. E bisogna dire che i membri dell'Azione Cattolica sono stati sempre molto attenti alla presenza della Chiesa nel mondo della cultura. Avete già esperienze molto valide in vari paesi. Sarebbe molto utile uno scambio più largo di informazioni e di idee.Il compito che ci aspetta ha carattere di urgenza, e ciò in considerazione di grandi strategie mondiali in atto, che si oppongono al Vangelo. La Chiesa non vive fuori dal mondo. Il "nuovo ordine mondiale", il "nuovo consenso mondiale" - di cui tanto si parla - negli ultimi anni hanno trovato espressione nelle conferenze mondiali promosse dalle Nazioni Unite. Ora, l'antropologia che sta alla base di questi programmi (che poi vengono imposti ai governi su scala mondiale), è un'antropologia non-cristiana se non addirittura anti-cristiana. Per camuffare gli intenti veri si adotta un linguaggio nuovo di conio, ma termini quali "gender", "salute riproduttiva", ecc. mirano solo e sempre allo stesso obiettivo: una politica contraria alla famiglia e contraria alla vita. La Chiesa, consapevole della portata di queste sfide, non può disertare il campo della cultura. Perché la posta in gioco è il futuro dell'umanità stessa. Alla civiltà dell'odio deve contrapporre una civiltà dell'amore; alla civiltà della morte, una civiltà della vita.Il principale metodo di evangelizzazione della Chiesa del Concilio Vaticano II è il dialogo, così come l'ha definito Paolo VI nella sua prima enciclica, l'Ecclesiam suam (1964). li dialogo di cui si tratta qui non è mero mezzo di comunicazione, bensì dialogo di salvezza che ha come modello il dialogo tra Dio e l'uomo lungo la storia della salvezza e da esso trae origine. E' un dialogo che parte dalla libera iniziativa di Dio e dal suo amore infinito; un dialogo che non si commisura ai meriti di coloro ai quali è stato rivolto; che rispetta sempre la libertà di ogni persona; che abbraccia tutti senza discriminazione alcuna; un dialogo che da chi lo pratica esige un atteggiamento di stima, di rispetto, di amore, di fiducia, di prudenza evangelica, ma anche di coraggio per poter spingere il proprio ragionamento "fuori dei sentieri comuni". Papa Paolo VI conclude: "Bisogna farsi fratelli degli uomini nell'atto stesso che vogliamo essere loro pastori e padri e maestri. Il clima del dialogo è l'amicizia. Anzi, il servizio" (Ecclesiam suam).Paolo VI, nel tracciare questo quadro affascinante del dialogo con il mondo, non ne ignorava i rischi. li periodo postconciliare ha poi dimostrato quanto le sue preoccupazioni fossero giustificate. Nella Ecclesiam suam, egli scriveva: "L'arte dell'apostolato è rischiosa. La sollecitudine di ascoltare i fratelli non deve tradursi in una attenuazione, in una diminuzione della verità. Il nostro dialogo non può essere una debolezza rispetto all'impegno verso la nostra fede. L'apostolato non può transigere con un compromesso ambiguo rispetto ai principi di pensiero e di azione che devono qualificare la nostra professione cristiana". Queste parole non hanno perso nulla della loro attualità. Di fatto, oggi uno dei pericoli maggiori, nel dialogo con il mondo, è costituito da un relativismo dilagante. In proposito il Card. Ratzinger scrive: "Anche il concetto di dialogo, che nella tradizione platonica e cristiana aveva acquistato una funzione significativa, assume ora un senso diverso. Diventa addirittura l'essenza del credo relativista e l'opposto della "conversione" e della missione: in una concezione relativista dialogo significa porre su uno stesso piano la propria posizione o la propria fede e le convinzioni degli altri, e in linea di principio non ritenerle più vere della posizione dell'altro" (La fede e la teologia ai nostri giorni, ne L'Osservatore Romano, 27.X.1996). E' chiaro a tutti quanto un dialogo così concepito possa essere distruttivo per la fede.Nel momento presente occorre ribadire con forza la legge fondamentale del dialogo di salvezza che è quella della fedeltà a Dio e, di conseguenza, della fedeltà all'uomo, strettamente correlate tra loro. Perché non si può essere fedeli all'uomo senza essere fedeli a Dio.La fedeltà a Dio esige da chi annuncia il Vangelo alcuni requisiti indispensabili:- un'autentica santità di vita e una spiritualità profonda che si nutre della preghiera, dei sacramenti e della continua meditazione della parola di Dio; - la profonda consapevolezza di essere servi - non proprietari - della parola di Dio e della Verità;- la conoscenza dei contenuti della fede. Nel contesto di pressione laicizzante operata dalla società, l'ignoranza in questo campo da parte di tanti cattolici è oggi una lacuna grave. L'annuncio presuppone lo studio e una formazione adeguata. In questo senso, il nuovo Catechismo della Chiesa Cattolica costituisce un aiuto importante e una base sicura;- la dimensione ecclesiale della fede. La nostra fede è la fede della Chiesa, non un fatto privato e autogestito. L'annuncio autentico del Vangelo avviene solo nella comunione della Chiesa e sotto la guida del magistero ecclesiale. I laici dell'Azione Cattolica lo sanno molto bene;- infine, va menzionato pure il criterio dell'integrità. Siamo chiamati ad annunciare tutta la verità del Vangelo. Bisogna avere il coraggio di proporre agli uomini le verità difficili e le esigenze radicali di Cristo. Anche se sempre in un clima di carità. Un esempio significativo al riguardo ci viene da Giovanni Paolo II nel suo dialogo con i giovani: "Sono amico dei giovani, ma un amico esigente". L'apostolo di Gesù Cristo deve osare di esigere, anche se sempre con amore.Dalla fedeltà a Dio scaturisce in modo naturale la fedeltà all'uomo, la sensibilità ai suoi problemi. E' un criterio antropologico di evangelizzazione. Esiste uno stretto legame tra l'evangelizzazione e l'"umanizzazione", la promozione umana. Il Vangelo non diminuisce la persona umana, ma ne aiuta la crescita verso la piena maturità. La fedeltà all'uomo implica tutto il processo di "inculturazione" del messaggio evangelico, una ricerca continua dei modi di comunicazione più adatti, nel pieno rispetto dell'integrità della Verità rivelata.La Chiesa evangelizza "ad extra", cioè coloro che ancora non conoscono Gesù Cristo (sempre più spesso, essi vivono oggi accanto a noi nelle società secolarizzate) ed evangelizza "ad intra", cioè i suoi figli che si sono allontanati dalla vita di fede, i tiepidi, gli indifferenti. Tutti abbiamo bisogno di essere evangelizzati, perché tutti abbiamo bisogno di conversione. Nella nostra epoca, la caduta delle ideologie ha svelato nelle nostre società uno spaventoso vuoto di valori veri, capaci di dare senso all'esistenza umana. Questo vuoto è accompagnato dal risveglio della nostalgia del sacro, avvertita soprattutto dalle giovani generazioni. Basti guardare alle Giornate Mondiali della Gioventù, e specialmente all'ultima, quella di Parigi, che ha visto la partecipazione di più di un milione di ragazzi. E' un "segno dei tempi" su cui riflettere! E' un chiaro messaggio che i giovani riuniti attorno al Successore di Pietro trasmettono a tutto il mondo e anche a tutta la Chiesa: ecco, cosa cerchiamo, di cosa abbiamo bisogno... La messe evangelica è veramente grande.5. "E' l'ora dell'azione ... "Nel dialogo della Chiesa con il mondo che si chiama evangelizzazione, il ruolo di protagonisti spetta ovviamente ai fedeli laici. Essi, in virtù della grazia del Battesimo, partecipano in maniera attiva e responsabile alla missione della Chiesa. Cristo li ha chiamati a porre al servizio dell'evangelizzazione le loro competenze specifiche, i loro talenti e i loro carismi: nell'ambito della famiglia, del lavoro, della scuola, nell'impegno sociale e politico. E lì "sono chiamati a contribuire, quasi dall'interno a modo di fermento, alla santificazione del mondo" (Lumen gentium, 31).E' urgente quindi che i fedeli laici riscoprano la loro identità radicata nel Battesimo, cioè la loro vocazione e missione nella Chiesa e nel mondo. Riscoprire vuol dire vivere con impegno ed entusiasmo rinnovati. Dice il vecchio adagio scolastico: "Operati sequitur esse". L'"operari", cioè l'apostolato, deve scaturire organicamente dal nostro "esse" cristiano. Deve crescere quindi nei fedeli laici la coscienza della dignità, del valore, della bellezza della vocazione cristiana. Rimane sempre attuale l'esortazione di San Leone Magno: "Riconosci, cristiano, la tua dignità!" (Sermo, XXI, 3). Al centro della vita di ogni cristiano sta sempre Cristo, Maestro e Signore. E' dall'incontro personale con Lui, che sgorgano autentica testimonianza di vita e slancio missionario. Solo così possiamo essere nel mondo testimoni credibili del Vangelo. E' proprio questo il compito affidatoci dal Papa per quest'anno 1997 che, nel quadro della preparazione spirituale al Grande Giubileo, viene dedicato a Gesù Cristo, unico redentore dell'uomo "ieri, oggi e sempre" (Tertio millennio adveniente, 40).Ai nostri tempi, un ruolo tutto speciale è quello dell'apostolato associato, organizzato. Soprattutto in una società secolarizzata quale l'attuale, per far maturare la propria fede si sente la necessità di ambienti cristiani cui far riferimento, si avverte il bisogno di appoggio da parte di una comunità di persone che condividano i nostri stessi ideali. Di fatto, dopo il Concilio abbiamo assistito a una significativa fioritura dell'associazionismo cattolico. Leggiamo nella Christifideles laici: "In questi ultimi tempi il fenomeno dell'aggregarsi dei laici tra loro è venuto ad assumere caratteri di particolare varietà e vivacità (... ). Possiamo parlare di una nuova stagione aggregativa dei fedeli laici" (n. 29).Questo fermento, generato dallo Spirito nella Chiesa, ha trovato risonanza anche in seno all'Azione Cattolica, tra l'altro con la nascita del Forum Internazionale di Azione Cattolica, riconosciuto dal Pontificio Consiglio per i Laici con decreto del 29 giugno 1995. Nel contesto delle varie aggregazioni ecclesiali, l'Azione Cattolica occupa un posto particolare. E' un'associazione che ha tanti meriti e una ricca tradizione spirituale. Nel periodo preconciliare è stata uno dei cantieri in cui sono maturate non poche premesse della moderna teologia del laicato. E pure oggi, essa rappresenta un potenziale spirituale di cui la Chiesa ha grande bisogno. Giovanni Paolo Il non ha esitato a dire ai Vescovi polacchi in visita "ad limina": "Senza l'Azione Cattolica l'infrastruttura dell'associazionismo cattolico in Polonia sarebbe incompleta" (13.1.1993). li Santo Padre ha voluto indicare così la necessità di una "plantatio" dell'Azione Cattolica nelle Chiese dell'Europa centro-orientale, dove dopo tanti anni di soppressione della libertà religiosa, si possono ora liberamente costituire aggregazioni ecclesiali. Per il Forum Internazionale si apre qui un campo d'azione molto importante.A distinguere l'Azione Cattolica dalle altre aggregazioni ecclesiali, a costituire la radice della sua identità, è la collaborazione dei suoi membri all'apostolato gerarchico (cfr. Apostolicam actuositatem, 20). Paolo VI in uno dei suoi discorsi ha detto: "L'Azione Cattolica è chiamata a realizzare una singolare forma di ministerialità laicale, volta alla "plantatio Ecclesiae" e allo sviluppo della comunità cristiana in stretta unione con i ministri ordinati" (L'Osservatore Romano, 26.1V.1977). Una tale peculiarità comporta esigenze speciali. Tutte le aggregazioni sono chiamate a un profondo inserimento nella comunità parrocchiale e diocesana, a una fedeltà incondizionata al magistero ecclesiale, a un vivo "sensus Ecclesiae" negli atteggiamenti e nelle scelte e a uno spirito di generosa collaborazione con i Pastori, ma nella vita dei membri dell'Azione Cattolica tutto ciò deve manifestarsi con una intensità particolare.Un'altra caratteristica dell'Azione Cattolica, che merita di essere sottolineata, è l'unità "ad intra" che si costruisce attorno al Vescovo o al parroco. Una unità che sa, però, rispettare e valorizzare la diversità: ad esempio, la diversità delle tradizioni delle varie Chiese locali. Tutto ciò presuppone un serio lavoro di formazione dei membri - organico e capillare. Una formazione che genera entusiasmo della fede, amore per la Chiesa - in particolare quella diocesana e parrocchiale - e un forte slancio missionario. Una formazione che forgia personalità cristiane coerenti e forti, testimoni credibili di Cristo nel mondo. E, di fatto, l'Azione Cattolica è stata nella storia ed è tuttora un'importante scuola di formazione del laicato nella Chiesa.
Tutta la Chiesa si sta preparando alla celebrazione del Grande Giubileo dell'Anno 2000. Le sfide sono grandi. L'Azione Cattolica, sotto la guida dei Pastori della Chiesa, vuole raccoglierle con generosità e coerenza. Non è fuori luogo, dunque, concludere questa relazione con le stesse parole che qualche anno fa Giovanni Paolo II rivolgeva all'Azione Cattolica Italiana. Sono parole che esprimono il grande amore e la grande fiducia del Santo Padre nei confronti di questa aggregazione così meritevole nella Chiesa. Diceva il Papa: "E' l'ora dell'azione! Incertezze, smarrimenti, titubanze, attese passive non devono più tornare. La vocazione cristiana non ammette pause di assopimento, né tanto meno di sonno. Nella vigna del Signore bisogna lavorare con alacrità, zelo e tenacia" (13.1.1985). Difficile trovare espressioni migliori per incoraggiare i christifideles laici, in particolare quelli dell'Azione Cattolica, alle soglie del terzo millennio.

Mons. Stanislaw Rylko
Segretario del Pontificium Consilium pro Laicis

Il mondo in cui viviamo

2005-09-30T19:14:00.000+03:00

Mi è stato chiesto di parlare del mondo in cui stiamo e viviamo, quel mondo di cui il Vangelo dice: "Dio ha tanto amato il mondo…".Parlare del mondo così alla grande invita a immaginare un insieme di dati macroscopici, di indicatori globali, di megacategorie, di grandi processi e tendenze, di più alti livelli di astrazione.Può anche accadere che guardare il mondo in cui viviamo ci metta in sintonia con il pensiero dei filosofi, per cui più che cercare dati statistici vogliamo fare analisi qualitative.Tutto questo va bene, in qualche modo dobbiamo accedere a tutte le fonti che ci permettano di collocarci in una realtà complessa. I grandi interrogativi a cui avete risposto (situazioni, cause, tendenze, atteggiamenti e aspettative del mondo e della Chiesa rispetto ai laici) mi sono stati utili per identificare tre grandi questioni che vi propongo e che delineano un mondo pieno di promesse e insieme di contraddizioni, di paradossi e di grandi realizzazioni.1. La questione della globalizzazione.2. La questione della validità dei valori nella cultura contemporanea.3. Infine, alcune note sul mondo in cui vogliamo vivere.
1. La questione della globalizzazioneEsiste un consenso generalizzato sul fatto che la caduta dell'ultimo impero del XX secolo, l'impero sovietico, ha concluso un'epoca della storia contemporanea, e che stiamo assistendo agli albori di una nuova èra, piena di sfide ma anche di possibilità fino ad ora sconosciute.Se guardiamo indietro questo secolo doloroso e carico di guerre, di totalitarismo e di genocidi, non possiamo che incoraggiare una visione comparativamente positiva della realtà attuale.Un solo dato basterebbe a illustrare queste possibilità: l'analfabetismo sta diminuendo in tutto il mondo. C'è un 23% di analfabeti mentre 50 anni fa era il 50%; inoltre, si è velocizzato il livello più alto della storia dell'umanità in materia di conoscenza scientifica. D'altra parte la conoscenza scientifica è straripata in innumerevoli applicazioni scientifiche che non cessano di stupirci tutti i giorni. Molte di esse furono pensate per fini bellici e oggi hanno un uso pacifico e sono entrate nei circuiti commerciali. La salute e il prolungamento delle aspettative di vita, l'abbassamento dei costi e dei tempi nella comunicazione e nei trasporti, l'allontanamento della guerra nucleare, la diffusione della democrazia in interi continenti, e si potrebbero aggiungere molti altri elementi promettenti.Avvertiamo anche che, in qualche modo, il mondo e le nostre vite si svolgono su una scala diversa .Il riferimento vitale delle decisioni importanti, non è soltanto il quadro politico, storico, geografico del mio paese, ma una rete fitta di relazioni su scala mondiale, fino a raggiungere - direttamente o indirettamente - i 5700 milioni di persone che convivono sul pianeta.La relazione di ognuno di noi con il resto del pianeta avviene in molti modi in maniera indiretta, ma anche in modo diretto attraverso l'informazione.Viviamo in un mondo saturo di informazione, superinformato. Ma c'è un paradosso: informazione non equivale a conoscenza o comprensione. Possiamo sapere ogni volta con più chiarezza da dove veniamo. Tuttavia non sappiamo con pari nitidezza, dove andiamo. E neppure esattamente dove siamo. Si sono escogitati nomi diversi per descrivere o definire questa nuova epoca: nuovo ordine internazionale, post-modernismo, fine della storia, scontro di civiltà. Il mercato non offre risposte a questo tipo di interrogativi. Al massimo possiamo dire che stiamo vivendo una fase di un processo di cambiamento. Sappiamo che questo non si conclude né termina definitivamente qui. Quanto durerà questa fase, lo ignoriamo.C'è un certo orizzonte di incertezza. Non sorprende che insieme alle manifestazioni di opulenza, ci sia disincanto, insoddisfazione, depressione, suicidi, evasione nella droga.Il fatto è che talvolta viviamo secondo un ritmo che non ci permette di riflettere, di pensare, di digerire tanta informazione. Per di più si parla di un pensiero unico da parte di chi considera che essendo arrivati alla fine della storia, non c'è spazio per le ideologie, se non per una sola ideologia finale, trionfante. Si parla ugualmente di un pensiero debole, che rappresenta un certo tedio esistenziale, una mancanza di volontà di impegno, una incoerenza tra le parole e la condotta di vita, una visione light della vita. Si parla anche di conoscenza inutile che - come un circo noioso - ci offre "la società dello spettacolo", la cultura audiovisiva.Nel mondo in cui viviamo, allora, c'è un deficit di coscienza, di comprensione, in mezzo ad una marea di informazioni.I più capaci, i più competenti o i meglio informati possono sopravvivere e sfruttare i vantaggi che derivano da un mondo ingrandito. Costoro possono inserirsi nelle possibilità e nelle esigenze del mondo globalizzato. Per questi il quadro delle lealtà si espande e si perde oltre il riferimento nazionale. L'identità si presenta più diffusa che nel passato. Al limite, i simboli patrii non susciteranno la stessa emozione tra i giovani che vivono questa esperienza e allora apparentemente i vecchi interessi nazionali potranno, per loro, perdere parte della loro importanza. Invece coloro che hanno un minor accesso all'informazione e alla competenza, la scelta naturale è aderire alla propria località, al proprio paese, alla propria società, alla propria etnia, davanti ad un assalto che si presenta come sconosciuto, disorientante o minaccioso. In questo secondo caso può crearsi una chiusura. La globalizzazione pone ciascuno in competizione con tutto il mondo, e quelli che non si sentono dotati per la sfida, si ritirano. C'è una distanza crescente tra le persone e le società che partecipano all'economia ed alla società globalizzata e le persone e le regioni che restano ai margini, nell'economia informale o illegale. L'analfabetismo si abbassa nel mondo, però si mantiene in Africa e in Asia.Esiste allora una disuguaglianza di accesso alla conoscenza. Senza conoscenza diventa molto difficile essere parte del sistema globale e l'esercizio della libertà rimane fortemente condizionato.Oltre alla questione della conoscenza, con la globalizzazione si pone una seconda questione, che è quella della sua governabilità, della sua gestione.Nel mondo si sono moltiplicati gli attori e i rapporti di interdipendenza tra gli attori. Ci sono più stati, più imprese multinazionali, più banche, più agenzie di informazione.Però c'è pure una crisi dello spazio pubblico, dello Stato che si ritira dalla società, c'è un indebolimento generale dello Stato mentre i giovani si disinteressano della politica.Qui si verifica un altro paradosso: ogni volta ci sono più problemi che richiedono un'azione concertata e solidale: ambiente, non proliferazione di armi di distruzione massiccia, debito estero, narcotraffico, terrorismo; però, d'altra parte nessuno pare avere molto controllo sul mondo nella sua globalità. I casi di Somalia, Bosnia, Zaire, Rwanda e ora Algeria mostrano un sistema politico internazionale che non valorizza la solidarietà e che mostra i limiti della sua capacità di intervento per risolvere i problemi o prevenirli.Dice Vaclav Havel che "le cause dei problemi della civiltà dei nostri giorni, che l'umanità nel suo insieme si trova ad affrontare, si devono cercare in questa catastrofica e manifesta mancanza di responsabilità per il destino del mondo".Viviamo quindi in un mondo globalizzato, che malgrado l'informazione di cui disponiamo, non riusciamo a comprendere del tutto, con molte possibilità promettenti, ma senza che emerga chi assuma in modo solidale e concertato la responsabilità di far fruttare le risorse esistenti nell'interesse di tutti, nell'interesse comune.
2. La questione della validità dei valori nella cultura contemporaneaI valori sono elementi che orientano la condotta degli uomini nelle relazioni con il prossimo. Vale la pena fare alcune osservazioni sulla validità dei valori della verità, della libertà, della giustizia e della pace nella cultura contemporanea.La veritàLa nostra epoca ha problemi con la verità. Il comunismo è stato una vittima della verità. Non ha resistito alla glasnost.Però sebbene il comunismo sia scomparso come impero storico, il marxismo ci ha lasciato una visione del divenire della storia come unico criterio di verità (noi argentini ricordiamo la frase "l'unica verità è la realtà"). Ha lasciato una visione delle strutture sociali come unica origine e spiegazione della verità. Questa non è vista se non come verità politica, di potere, al servizio di interessi principalmente economici. Questa interpretazione è calata profondamente in molte menti che vedono tutto come relativo, non assoggettabile a principi e valori trascendenti, né a criteri oggettivi.Se tutto è relativo e non c'è una verità oggettiva ("che cosa è la verità?" di Pilato), siamo nel relativismo, il cui unico principio di condotta è l'io soggettivo di ciascuno. Ogni individuo converte la propria esperienza in criterio di verità, di giustizia e di bene. Il rischio è che si tratti della verità che gli conviene, della giustizia per sé e del bene che lo avvantaggia.Il relativismo porta all'individualismo, alla mancanza di solidarietà, al si salvi chi può, incominciando da me. La parola salvezza acquisisce così una dimensione puramente ed esclusivamente egoista e terrena. "Fulano? si è salvato", vale a dire che è riuscito ad accumulare sufficienti ricchezze, vai a sapere con quali mezzi, talvolta non leciti. Logicamente, se la storia, se il divenire, se i fatti che accadono e stanno accadendo sono l'unica cosa che importa, l'unico criterio di verità, allora la nozione di eternità è priva di senso. Teniamo conto solo di ciò che trascorre nel tempo, nel secolo: è il secolarismo.Poiché il tempo non riesce a soddisfare le aspirazioni infinite dell'uomo, viviamo in un mondo assetato di verità, di senso, di religione, di trascendenza.La libertàDai rapporti che avete preparato si deduce una grande ricchezza di dati complementari. C'è da evidenziare la freschezza con cui i paesi che realizzano la propria transizione valutano la libertà. Il Papa stesso, imbevuto della cultura di un paese che vive un'esperienza di transizione, come la Polonia, attribuisce un valore enorme alla libertà. Nella sua ultima visita alle Nazioni Unite ha menzionato decine di volte la libertà, mentre ha citato la pace soltanto quattro volte.E' come se in ogni epoca della storia ci fossero valori predominanti e nella nostra epoca il valore della libertà e i valori ad essa associati assumessero una rilevanza speciale.Il Papa farà un viaggio a Cuba, dove tuttavia la democrazia brilla per la sua assenza. Cuba è l'eccezione giacché l'insieme dell'America Latina vive con speranza per la prima volta nella sua storia in regimi politici di libertà, cioè, democratici. L'Europa del Centro e dell'Est vive esperienze ugualmente promettenti in materia politica.Grazie alla democrazia e alla libertà l'esperienza dell'integrazione è divenuta possibile. Il caso europeo è esemplare e in America Latina si sono avuti importanti successi economici e anche politici. Il Mercosur sta definitivamente marciando verso la consolidazione, a favore dei nostri popoli.Per altro verso, è certo, si privilegia la libertà, e progredisce la tecnica. Ebbene la libertà che progredisce ha molto di darwinismo sociale. Giacché il relativismo impedisce l'esistenza di valori oggettivi, le opportunità di fare carriera - che la tecnica moltiplica mirabilmente - sono ristrette a pochi. Dalla libertà come valore si passa alla libertà come ideologia. Nelle società in transizione, e come reazione allo statalismo opprimente, carente di immaginazione, cruento, e inefficace del realismo socialista, lo Stato abdica ai suoi obblighi e alle sue responsabilità. Lo strumento della privatizzazione, molte volte ben applicato e coerente con il principio etico della sussidiarietà, altre volte ha dato luogo a una sorte di privatizzazione dello Stato medesimo e dei suoi agenti a causa della corruzione. Alcuni si appropriano di ciò che è bene di tutti.La giustiziaIl valore della libertà non dovrebbe farci disinteressare del valore della giustizia, largamente sperata in un mondo dove il 20% della popolazione mondiale dispone dell'80% dei beni. Nelle vostre osservazioni, voi avete menzionato la disuguaglianza di accesso alla conoscenza. Però tra le espressioni maggiori dell'ingiustizia si incontra la disoccupazione diffusa. Il problema "disoccupazione" tocca molti. La disoccupazione risulta da vari processi. In alcuni casi c'è la cosiddetta robotizzazione, originata dalla sostituzione del lavoro umano con processi tecnici e con macchine. In altri la causa si deve cercare nella razionalizzazione del lavoro, laddove lo Stato non è più in grado di sovvenzionare un lavoro inesistente o improduttivo. In molte società non esistono istituzioni equivalenti all'assicurazione sociale.La disoccupazione di solito si accompagna ad una capacità lavorativa insufficiente o a bassi livelli di educazione e formazione, ossia, nuovamente, di conoscenza. Questo è certamente un punto nero nelle economie di mercato, perché il capitalismo, come regime o sistema, pare non abbia ancora trovato una soluzione efficace.Qui abbiamo un altro paradosso: un mondo dove c'è da fare tutto e dove c'è tanta disoccupazione.La paceSe parliamo di verità, libertà e giustizia, non dobbiamo dimenticare la quarta sorella inseparabile di questi valori: la pace. Dal 1945, 140 guerre hanno ucciso 130 milioni di persone, in maggioranza civili innocenti.Nonostante la fine dell'equilibrio bipolare, i conflitti sanguinosi apparsi dal 1989 e la persistenza di quelli che esistevano da prima e che non sono stati risolti, indicano che le cose possono facilmente sfuggire al controllo e che senza controllo si producono danni irreparabili e che è costoso ricreare un ordine una volta perduto. La pace è messa in pericolo se mancano la verità, la libertà e la giustizia.Non ci deve meravigliare allora che si parli della convivenza di due culture, quella della vita e quella della morte e che ogni tanto si assista a manifestazioni dell'una e dell'altra.Sappiamo che in Svezia, uno dei paesi più attivi nella difesa dei diritti umani, fino al 1976 è rimasto in vigore un programma di sterilizzazione forzata di 60.000 donne come parte di un programma di eugenesia o pulizia etnica. Ora si sta investigando sulla portata di questo programma, inclusi i suoi vincoli con la politica permissiva in materia di aborti. La scienza della salute e della vita si mette al servizio dell'aborto, della sterilizzazione e della morte.Dice Pedro Morande che un sistema giuridico, una società che accetta il divorzio non riconosce la capacità della libera oblazione della persona. Il mondo in cui viviamo si impoverisce se la famiglia, che è la culla della vita, declina o se il senso familiare perde la dimensione dell'impegno. Questo è ciò che rivela la diminuzione della celebrazione dei matrimoni, il moltiplicarsi dei divorzi e l'aumento dei numeri di figli nati fuori dal quadro familiare. I ragazzi di strada, che giovani, che padri, che cittadini saranno?La pulizia etnica è stata ugualmente al centro della guerra nella ex Yugoslavia. Le guerre tribali in Africa hanno causato la morte di centinaia di migliaia di persone. Questa politica di esclusione è l'antitesi della solidarietà a cui l'uomo aspira. La convivenza interreligiosa è stata sabotata anche in Algeria e viene permanentemente attaccata nel Medio Oriente.Il contrasto tra queste esperienze dolorose e la manifestazione delle giornate mondiali della gioventù non potrebbe essere più eloquente. Se queste giornate, la cui ultima stupenda edizione è stata celebrata a Parigi, sono una testimonianza esatta della cultura della vita, dobbiamo segnalare la figura della sua grande protagonista: la donna.Il ruolo della donna nel mondo - sempre trascendente - comincia ora ad essere sempre più riconosciuto e valorizzato. La vita e la morte di Madre Teresa, conosciuta e amata in tutto il mondo, ci obbliga a riflettere sull'importanza di ogni vita umana. All'apparenza essa non aveva né bellezza fisica, né ricchezza, né potere. Però irradiava gioia, pace e fortezza.
3. Il mondo in cui vogliamo vivereE' importante che teniamo un atteggiamento di ascolto nei confronti delle espressioni della cultura contemporanea. Guardiamo con meraviglia e attitudine ricettiva dove soffia lo Spirito, che vuole dire nel nostro tempo: "Si faccia la tua volontà". Dice Fernando Storni che quando i non cristiani parlano cristianamente, la Chiesa deve avvicinarsi a loro e riconoscere lì i segni dei tempi.Davanti al mondo in cui viviamo, siamo un po' come i sordi e i ciechi emarginati che Gesù pone nuovamente in contatto con la realtà. Ora che, grazie a Gesù, possiamo udire e vedere, guardiamo questo mondo in cui viviamo con un atteggiamento di fiducia, con occhi di misericordia e con la voglia di trasformarlo.Guardiamo al mondo in cui viviamo con atteggiamento di fiduciaE' frequente nei cristiani la tendenza a fare la l'elenco delle cose che vanno male e a lamentarsi. Si cade facilmente nel moralismo quando non si formulano proposte insieme alle lamentele. Così, segnaliamo che si constata una perdita del senso della trascendenza o una diffusione delle sètte. In ambedue i casi occorre che raddoppiamo il nostro vivere la trascendenza e la nostra presenza nella strada e negli ambiti che sono lasciati a se stessi.Dobbiamo vedere la globalizzazione o omogeneizzazione culturale come una nuova opportunità di evangelizzazione, come quando la fede si diffuse con il sorgere di nuovi spazi che l'uomo andava conquistando nel mondo. Oggi dobbiamo valerci di Internet e delle nuove tecniche di comunicazione per favorire le reti di solidarietà che si creano.Come laici abbiamo in questi ambiti un ruolo insostituibile.Mons. Karlic diceva qualche anno fa che la Chiesa è per il mondo. Non per opporsi o per imporsi, ma per proporre il suo messaggio. Questo modello e questo messaggio che proponiamo con l'esempio, i sacramenti, la predicazione e l'insegnamento non consiste soltanto in un orizzonte di ideali umanitari astratti, ma è frutto della forza della grazia che fonda la nostra speranza per cui possiamo amare come Gesù ci ha insegnato (mons. Mendes de Almeida). Guardiamo poi questo mondo in cui viviamo con occhi di misericordiaPer il cristiano non è prezioso soltanto l'uomo ricco, o il competente, o quello che è in condizione di valersi con successo del mondo globalizzato, ma tutto l'uomo, ogni uomo, preferibilmente quello che non ha niente, quello che non può difendersi da sé. Il nostro Dio è vicino a chi ha il cuore spezzato. Anche noi dobbiamo esserlo. E' la nostra fatica di ogni giorno. Dobbiamo applicare la nostra intelligenza, volontà e immaginazione per andare loro incontro, per andare a cercarli e far loro sentire che loro, ognuno di loro, valgono per se stessi, perché sono creature di Dio. Ognuno di loro ha una missione e una vocazione. La Chiesa, noi, dobbiamo aiutarli a scoprirla e portarla avanti perché si compia il piano e la volontà di Dio in questo mondo.Però guardiamo anche questo mondo in cui viviamo con la voglia di trasformarloCome membri del popolo di Dio, come fedeli laici, cerchiamo questa trasformazione per realizzare il regno di Dio e non il paradiso nel mondo in cui viviamo.Dobbiamo sostituire la cultura della disoccupazione con la cultura evangelica dei talenti che tutti faremo fruttificare secondo come li abbiamo ricevuti e a distinte ore della giornata. Nessuno spreco, nessuno sperpero della ricchezza che Dio ha portato al mondo con ogni vita umana. Come dobbiamo sviluppare la nostra sensibilità per captare la vita, per ricercarla là dove non è evidente né apparente, ma appare addirittura disprezzabile! La testimonianza di tanti cristiani che si dedicano ai poveri, gli infermi, agli esclusi del mondo, ha un valore tremendo.Questo ci impone di mobilitare l'enorme potenziale ozioso del laicato non ancora convocato nella Chiesa. Questo ci impone di superare le nostre divisioni tra cristiani e sostenere l'ecumenismo.Sappiamo per fede che soltanto Cristo, redentore dell'uomo, centro dell'umanità, è la pienezza di tutte le aspirazioni dell'uomo (card. Pironio).Mostriamo allora al mondo ciò che il mondo non può scoprire da sé: il carattere teologico della sua esistenza (card. Hamer).La vera identità dell'uomo è essere immagine di Dio (mons. Kasper).Sono i santi che Dio suscita nella sua Chiesa quelli che la tengono in piedi. Dobbiamo essere santi tutti, giacché tutti siamo chiamati ad esserlo. Dobbiamo essere uomini e donne di interiorità. Dobbiamo riflettere il volto di Cristo che abbiamo contemplato ogni giorno nella preghiera. La nostra vera originalità, il nostro vero contributo è quello di vivere la presenza e l'azione di Dio santificatore nella nostra vita.E per concludere, non credo che una nuova epoca esiga necessariamente una nuova dottrina. Non è la dottrina che ci manca. Il Concilio Ecumenico Vaticano II, Lumen Gentium, Gaudium et Spes, sono una cava ancora da sfruttare, sono ancora in attesa di applicazione da parte nostra.

Vicente Espeche Gil

LES VOIES MULTIPLES DE LA GLOBALISATION

2005-09-30T19:13:00.000+03:00

COMMENT CHOISIR?

Je désire avant tout vous remercier pour le plaisir et l'honneur d'intervenir dans cette réunion en effet pleine d'intelligence et des coeurs qui veulent travailler, qui veulent changer le monde. Avant de commencer, comme on m'a demandé de parler un peu de moi, je parlerai de moi seulement pour rappeler un petit élément de mémoire. Je suis très heureux d'être ici ce soir parce que il y a environ 43/44 années que j'ai participé pour la première fois à une réunion des consulteurs régionaux Aspirants ici, dans cette maison Domus Pacis, moi qui venais de Calabre où j'étais à cette époque un des responsables du Groupe des Aspirants. C'est la deuxième fois que je viens: bien revenu! On m'a confié le thème : "Les voies multiples de la globalisation. Comment choisir"?J'essaierai de répondre à cette question en analysant trois blocs de données, de perspectives, de choix. Le premier bloc a pour objet les principes fondateurs de la narration "dominante" actuelle, et par conséquent les différentes voies que la mondialisation dominante aujourd'hui a pris en fonction de cette narration du monde et de la société. Dans ce premier bloc j'essaierai d'analyser aussi les conséquences qui - à mon avis - sont particulièrement dévastatrices. Le deuxième bloc essaiera de voir quelles sont les réponses. Il y a deux grandes réponses de mondialisation alternative qui sont, d'un côté, l'humanisation de la mondialisation et, de l'autre coté, une espèce de réformisme mondial basé sur le concept de "régler la mondialisation, mondialiser la régularisation". Il me paraît que ces deux voies sont insuffisantes, limitées, et j'essaierai avec des arguments empiriques de montrer pourquoi on ne considère pas bonnes ces deux voies alternatives. En suite dans le troisième bloc j'essaierai d'introduire ce que je pense être la bonne mondialisation, mes idées que je considère bonnes comme voie alternative à la mondialisation actuelle et qu'il faut entreprendre et suivre.
Premier bloc - Les principes fondateurs de la narration actuelle Quels sont donc les principes fondateurs de la narration de la société et du monde actuel? Il est important de savoir qu'il y a une "narration" (chaque société se sert de " grandes narrations" par rapport à l'histoire de l'homme et de la condition humaine, aux objectifs et aux impératifs éthiques) parce que aucune société ne vit sans narration. Et ces narrations varient dans le temps, dans l'espace, elles sont multiples. Cependant aujourd'hui, depuis vingt ans, il a une narration presque universelle. Ce n'est pas une narration catholique, qui a une fonction universelle dominante, plutôt certains éléments de la narration catholique sont incorporés, implicites dans la narration dominante.Quels sont donc les principes, les valeurs pour lesquels il est nécessaire de produire un microphone, faire soft-ware (un doux-article), produire du pain, faire de l'eau? Quels sont les principes fondateurs aujourd'hui que nous trouvons quotidiennement dans notre vie de tous les jours?
1. Le premier est la thèse que la société est fondée sur les individus, sur la créativité, sur l'engagement et sur la participation individuelle, sur les individus qui entrent et qui sont en transactions permanentes: la transaction entre les individus, donc, c'est l'élément qui fait la société.
Ce premier principe-fondateur dit que le but de toutes les transactions inter-individuelles est de maximiser l'utilité individuelle. En fait, par exemple, quand on va acheter une télévision en prétendant une bonne qualité à un prix bas, quel est le principe de maximisation de l'utilité individuelle? C'est d'avoir plus en payant moins: c'est pourquoi nous tous, comme consommateurs, nous appliquons ce principe parce que, comme consommateurs, nous voulons acquérir les plus belles choses, de haute qualité, de grande variété, de grande flexibilité, au coût le plus bas possible. Alors en effet, qu'est-ce que l'entrepreneur fait? L'entrepreneur veut avoir le maximum d'une ressource naturelle ou d'une ressource humaine et le maximum du profit. Quand un entrepreneur entre en transaction avec un ouvrier veut recevoir plus et payer moins. Et nous comme consommateurs nous voulons recevoir plus du producteur en payant moins. C'est pourquoi aujourd'hui nous sommes tous dans cette logique et, ce qui est important dans ce principe-fondateur, est que nous tous, nous considérons moralement valide et pertinent que chacun de nous essaie de maximiser l'utilité individuelle. Nous avons accepté donc le fait qu'il est correct d'entrer en transaction avec les autres pour maximiser l'utilité individuelle.Lorsque en Belgique - où je vis depuis 27 ans - les familles enlèvent leurs enfants des écoles où dans les derniers 2-3 ans sont arrivés des enfants immigrés - Kurdes, Marocains - parce qu'ils craignent que la qualité de l'enseignement dans les écoles avec les enfants immigrés soit destinée à s'abaisser, tout le monde dit qu'après-tout c'est correct, normal. Bien sûr ce n'est pas bon moralement...Cependant tous donnent raison aux parents qui disent qu'ils veulent la meilleure éducation pour leurs enfants. On ne peut pas risquer d'envoyer ses propres enfants dans les écoles où le niveau éducatif est de mauvaise qualité...Donc on le fait et toutes ces familles belges sont chrétiennes, catholiques, tous bonnes gens, gens distingués, qui comprennent, qui pensent au futur de leurs enfants!
2. Le deuxième principe-fondateur est dire que l'entreprise est l'organisation la plus juste et plus adaptable pour gérer les transactions inter-individuelles d'une manière optimale afin que les transactions produisent la maximisation de l'utilité individuelle.
On ne dit pas, par exemple, qu'une coopérative est une entreprise. Un couvent n'est pas une organisation optimale des transactions individuelles. Une mutuelle plutôt est une entreprise. L'Etat est une entreprise. L'entreprise est considérée comme l'intelligence collective qui organise les transactions inter-individuelles, celle qui permet, mieux que toute autre organisation, la maximisation de l'utilité individuelle. Par exemple le Président Prodi, le 16 novembre, a écrit sur "Financial Time" un article qui dit que la fonction de l'Etat et de la société est d'être "pro-business", parce que si l'on est "pour l'affaire" permet l'amélioration optimale de l'organisation économique et sociale. Parce que l'entreprise est l'organisation-mère, l'organisation-prince qui est capable d'organiser l'intelligence et la créativité de nous tous. C'est pourquoi Tony Blair a toujours dit que "mon gouvernement est pour l'affaire" (my government is pro business) et à nous tous dirigeants on dit toujours que la fonction de l'Etat est de créer le milieu le plus favorable afin que l'entreprise puisse exercer sa fonction d'organiser la créativité individuelle et de maximiser l'utilité individuelle. C'est clair alors que la fonction de la politique devient celle de créer le cadre des règles afin que l'acteur - la société/entreprise - puisse exercer au mieux de sa capacité cette fonction d'optimiser les relations et les transactions entre-individuelles.
3. Le troisième principe fondateur est le critère qui aujourd'hui détermine la valeur dans nos sociétés: c'est le critère transactionnel appliqué n'importe où et qui a valeur, pertinence et signification un peu partout.
Qu'est-ce qui détermine la valeur, aujourd'hui, dans notre société? La narration dominante dit que c'est le capital. Le capital est le paramètre de définition de la valeur. Le capital financier et non pas le capital social ni le capital culturel, ni le capital historique. Nous avons désormais accepté que quelque chose est correct, c'est bon, c'est valable, s'il contribue à créer plus-value du capital existant. Tout ce qui ne contribue pas à créer plus-value du capital financier existant n'a pas de valeur; tout ce qui empêche que le capital puisse produire plus-value est considéré négatif, dangereux. C'est pourquoi nous sommes des sociétés capitalistes: c'est le capital en fait qui détermine la valeur, c'est le capital financier le paramètre de définition de la valeur. C'est pourquoi nous avons fait la financiarisation de l'économie; c'est pourquoi les Américains sont très riches bien qu'ils n'aient rien: ils sont riches, parce qu'ils ont le capital financier. Les 82% des familles américaines n'ont rien comme propriété: elles n'ont ni première ni deuxième maison, rien. Elles ont des bourses, des titres. Pourtant elles sont considérées riches. Et maintenant les 30% des familles européennes commencent elles aussi à ne pas investir les épargnes dans l'achat de la deuxième maison, des immeubles, mais elles investissent dans la bourse parce que désormais nous avons financiarisé la valeur des transactions. Et la financiarisation de l'économie veut dire petit-à-petit l'autonomisation de la finance par rapport à la fonction de la finance même. Cela veut dire qu'aujourd'hui la finance ne travaille pas pour exercer sa fonction classique, soit faire le pont entre les épargnes et les investissements (après toute la finance sert à cela: les banques servent à transformer l'épargne en investissements qui produisent richesses, dont une partie est consommée et l'autre est épargnée pour la réinvestir). Aujourd'hui plutôt la finance se développe pour faire la finance. C'est pourquoi nous, les économistes, nous parlons de l'autonomisation de la finance par rapport à l'économie réelle. C'est pourquoi nous parlons de "bulle financière": la finance se développe pour faire la finance, et désormaist sur deux mille milliard de dollars qui représentent les transactions financières internationales quotidiennes seulement les 3% est destiné à créer des richesses. Les 97% est destiné à créer la valeur du capital. C'est pourquoi les Américains sont riches mais ils sont pauvres. Et tous disent: voici la nouvelle économie! (This is the new economy!) C'est l'économie de l'autonomisation de la finance par rapport à l'économie réelle et c'est la financiarisation de l'économie comme critère de définition de la valeur.C''est pourquoi les sujets du capital, c'est-à-dire les détenteurs, les gérants du capital financier nous le sommes nous aussi lorsque nous avons des titres en bourse. Qui sont les gérants du capital Ce sont les fonds d'investissement, les banques, les assurances…Et puis les mécanismes de la dynamique de cette narration, qui sont les marchés financiers: ce sont ces trois sujets qui ont aujourd'hui un pouvoir fantastique. Quand, comme actionneur tu menaces par exemple Total-Fina : "tu veux aller en Thaïlande" Ou Shell: "tu appuis le gouvernement du Nigéria Alors moi je te retire les fonds et je vais chez un autre". Ceux-là ont peur. Si au contraire tu essaies de la faire comme citoyen et interviens auprès du Parlement italien ou Bolivien comme citoyen, il n'y a personne qui t'écoutera. Ce sont plutôt les actionneurs, les détenteurs du capital, ceux qui organisent tout. Ceux-ci sont donc les trois principes-fondateurs.
Les voies de la mondialisation actuelleQuelles sont les voies de la mondialisation que ces trois principes ont inspirées? Ces voies sont importantes et nous les vivons chaque jour. Schématiquement, elles sont six, celles que me semblent les principales.
1. La première voie de cette narration est autoréférentielle. Qu'est-ce que nous dit la première voie de la mondialisation Elle nous dit que la mondialisation est un processus inévitable, irréversible, fait partie de la nature, ne peut pas être arrêté.
Kissinger a dit un jour que la mondialisation, la globalisation est comme la pluie, fait partie de la nature. Elle est comme si Dieu même l'eût voulue, elle est inscrite dans les lois naturelles. Et alors contre cette mondialisation qu'est-ce-qu'on peut faire? La narration dominante nous dit que nous ne pouvons rien faire. L'unique chose intelligente, réaliste, donc politiquement correcte qu'on peut faire, c'est s'adapter. Voilà pourquoi la parole adaptation est une parole-clef de la culture de nos société dans les dernières vingt années. C'est clair, elle explique le sens de l'histoire d'aujourd'hui. Et ceux qui ne s'adaptent pas, c'est leur faute. La narration dominante dit ceci: toi, tu n'as pas été capable de t'adapter. C'est ta faute parce que tous peuvent s'adapter. Donc, la première voie de la mondialisation est l'inévitabilité, l'irréversibilité du processus de la mondialisation actuelle. Il y a une double mystification dans ce concept. La première est qu'on ne fait aucune distinction sur les potentialités de la mondialisation. En effet, ils disent "mondialisation " sans dire toutefois "mondialisation actuelle", et c'est une fraude scientifique de dire que la mondialisation actuelle est irréversible et inévitable. Ce n'est pas possible qu'il y ait une seule forme ou seulement les formes actuelles de mondialisation. L'histoire aurait pu faire ou peut faire…c'est donc une mystification scientifique, historique et politique d'exclure d'autres formes de changement, ce qui est impossible théoriquement. D'autres formes de changement sont possibles. Dire, au contraire que la mondialisation aujourd'hui est inévitable, irréversible, qu'elle fait partie de la nature, qu'il faut seulement s'y adapter, signifie penser que le futur n'a pas d'autres formes de changement que la mondialisation actuelle. La mystification arrive au point de dire que s'opposer à la mondialisation actuelle signifie s'opposer à la mondialisation tout court; cela n'est pas vrai parce qu'on peut s'opposer à la forme actuelle de mondialisation et être pour la mondialisation. La seconde mystification se trouve dans le fait qu'alors nous n'avons aucune liberté. Dire que les processus, les formes actuelles de mondialisation font partie de la nature, signifie que nous ne sommes pas du tout libres, que notre champ de choix est déjà limité au départ. Ce n'est pas nous en effet qui avons fait la mondialisation actuelle, pour cela nous n'avons pas été ni libres parce que nous ne l'avons pas fait, ni nous ne sommes libres parce que nous ne pouvons pas la changer, mais seulement nous y adapter. Alors où est la liberté? Au contraire, les partisans de la mondialisation actuelle disent que c'est l'expression la plus grande de la liberté. C'est une mystification énorme. C'est comme dire qu'il y a un fleuve qui fait partie de la nature, et tous les six mois le fleuve déborde, détruit tout et tu ne peux rien faire. Pourquoi ne puis-je élever les berges, mieux gérer le lit du fleuve, etc.? Il y a toujours la possibilité de réagir.
2. La seconde voie de cette narration dominante de la mondialisation est la libéralisation des marchés.
La logique de l'histoire des dernières 30/40 ans a été effectivement la nécessité de libéraliser les marchés nationaux. Il fallait éliminer tout ce qui limite la capacité du capital de réaliser l'optimisation du profit et qui devient un frein à la liberté: la liberté du capital. Voilà pourquoi il faut libéraliser. Et la narration dominante nous dit que les logiques nationales deviennent illogiques parce qu'elles sont contre l'histoire, contre la nature, parce qu'elles bloquent. Les seules règles nationales acceptables sont la libéralisation, libéraliser les marchés. Si tu établies des règles - par exemple ambiantes, sociales, culturelles, qui limitent et règlent la liberté des marchés, alors tu es contre, tu vas contre la nature. Voilà pourquoi le GATT (Organisation Mondiale du Commerce, qui à présent s'appelle OMC) pour 40 ans a eu comme fonction la libéralisation des marchés - voilà pourquoi la plus haute expression de l'organisation multilatérale de la planète et des sociétés sur le plan politique dans ces dernières années a été l'OMC, qui - comme par hasard - a été créée au même instant où depuis 10/15 ans s'est vérifié le déclin du multilatéralisme de type Nations Unies. Le multilatéralisme de type politique, institutionnel, entrait en crise, et par contre émergeait comme organisation de la mondialité et de la mondialisation l'Organisation Mondiale du Commerce qui, aujourd'hui, représente la seule autorité politique mondiale. En effet dans le domaine de l'OMC, on a créé un organe de résolution des conflits qui a un pouvoir judiciaire, exécutif et de sanction. La seule autorité mondiale qui existe aujourd'hui est l'Organe de résolution des conflits de l'OMC. En effet en cas de conflit entre les Etats, tout Etat peut s'en appeler à l'OMC qui, dans le domaine de l'Organe de résolution des conflits, constitue un "Panel of experts" de cinq personnes qui décident d'abord si la requête de l'Etat membre peut être accueillie, et, dans le cas positif, on passe à l'organe du contrôle du Panel. Et quand le Panel a émis son jugement, les Etats Unis mêmes ne peuvent aller contre. C'est un grand pouvoir: le pouvoir de décider les lois, quels sont les principes; pouvoir pénal et pouvoir de sanction, parce qu'ensuite il condamne ceux qui ont été jugés et ont perdu, à payer des millions et des millions de dollars.Il n'y a aucune autre autorité mondiale aussi puissante que l'Organe de résolution des conflits. Le Conseil de Sécurité de l'ONU? Mais si un Etat membre ne veut pas… L'ONU? Elle établit des résolutions mais combien d'Etats les respectent Aucun Etat par contre jusqu'à maintenant en quatre ans a osé ne pas appliquer la décision de l'Organe de résolution des conflits. Aucun!La libéralisation des marchés commença en 1970, surtout quand, après la crise du système Bretton Woods (le système financier basé sur les "taux fixes d'échange entre les monnaies" et sur la convertibilité du dollar en or), en 1973 il n'y avait plus de convertibilité en or et toutes les monnaies commençaient à fluctuer entre elles (encore aujourd'hui toutes les monnaies fluctuent entre elles comme elles veulent et encore aujourd'hui en 2000 nous sommes dans ce régime: instabilité monétaire, instabilité financière, taux d'intérêt volatiles, etc…). En 1975 a commencé donc la liberté de mouvement des capitaux. La libéralisation de mouvement des capitaux est devenue l'élément central de l'histoire économique de nos sociétés. Voilà pourquoi aujourd'hui il y a deux concepts en anglais qui sont fondamentaux, qui expliquent pourquoi notre société est capitaliste au niveau mondial: le capital doit agir anywhere, any time. Voilà pourquoi les avions peuvent voler même pendant la nuit, même si il y a tant de monde qui ne dort pas…le primat revient aux avions parce que le capital ne peut pas s'arrêter, il doit être toujours productif. Le capital doit produire plus-value chaque seconde, en tout lieu et à chaque moment. Pourquoi demain devrions-nous empêcher d'ouvrir les magasins le jour de Noël? Le capital doit travailler à tout moment, même la nuit. Le capital doit travailler partout. Il n'y a plus de temps: anytime; just in time; instant economy. Pensez à toute cette terminologie, que nous avons acceptée: instant economy, anywhere, anytime, just in time, flexibility…
3. La troisième voie de cette narration est la déréglementationc'est-à-dire une dé-régulation des marchés: cela signifie que le pouvoir publique représentatif au niveau local, national et international, ne fixe plus les règles en dehors de la règle de la liberté des acteurs de s'autorégler.
Ce sont les acteurs mêmes qui s'autorèglent: cela veut dire que la régulation des décisions en matière de distribution des ressources et de répartition des richesses produites, n'appartient plus au pouvoir politique représentatif. C'est pourquoi à partir de 1975, par exemple, nous avons déréglementé les banques et les assurances. Qu'est-ce-que cela signifie? Avant la banque commerciale ne pouvait financer que les activités pour le commerce; la banque communale de crédit seulement les travaux publiques; la banque industrielle seulement… la banque du travail seulement… etc. Désormais, à partir des années 80, n'importe quelle banque peut faire n'importe quoi. Cela s'appelle "total banking". Avant la banque ne pouvait pas faire d'assurances; maintenant les banques peuvent le faire. Avant les assurances ne pouvaient pas faire la banque, maintenant les assurances font la banque. La grande distribution ne pouvait pas faire la banque; aujourd'hui, on peut aller dans la grande distribution et dire: "Combien dois-je payer pour ces achats? Trente mille? Veuillez marquer cent mille, s'il vous plaît!" Et la grande distribution vous prête soissante-dix mille. La logique de l'économie financière en effet envahit tout. La dérégulation signifie enfin que maintenant les transactions de n'importe quel type sont faites par l'autorégulateur, par ceux qui sont en transaction. Rappelez-vous l'individualisme des transactions individuelles. Ce sont des individus en transaction qui établissent les règles de jeu. Voilà pourquoi nous nous approchons d'une régulation qui est faite des acteurs mêmes. Pourquoi y-a-t-il des réseaux? Avez-vous un jour pensé pourquoi aujourd'hui on nous dit que nous sommes dans la net-economy, dans la net-society? On dit: c'est le réseau qui règle. Le réseau est la forme plus avancée de démocratie, dit-on, parce qu'il n'est pas hiérarchique, il est plat, le réseau est multiple, change comme il veut, selon les besoins des gens. Et donc le réseau est l'autorégulation c'est la forme de démocratie directe, la plus avancée. Voilà pourquoi nous avons tout déréglé.
4. Quatrième voie de cette mondialisation dominante est la privatisation.
Monsieur Piqué, ministre espagnol de l'économie, quand Aznar a remporté la victoire, a dit: nous privatiserons tout ce qui est public et en suite nous privatiserons tout ce qui peut être privatisé. Il a ajouté qu'au fond il n'y a pas de limite à la privatisation. Ainsi nous avons remarqué que dans tous nos pays nous avons privatisé les banques, parce qu'une fois qu'on a libéralisé la banque, toutes les banques ont été privatisées. Que signifie privatisation Cela signifie que le pouvoir de décider l'utilisation des pouvoirs des banques, de ce qu'elles ont, n'est plus dans la sphère publique, mais est entré dans la sphère des individus privés, donc c'est le privé qui détermine les finalités; c'est le capital privé qui détermine les priorités. Et comme il détermine les priorités il déterminera aussi le choix des moyens retenus opportuns et pertinents pour atteindre les finalités. Et non seulement privatisation signifie que le pouvoir de définir les priorités passe de la sphère collective à la sphère privée en termes de capital financier; non seulement signifie que cette décision concerne aussi les moyens, mais surtout que, si l'on obtient des résultats et si les moyens adoptés ont été efficaces, le résultat appartient au capital privé. C'est le pire. L'évaluation est toujours importante dans la société, mais aujourd'hui ce sont les critères du capital financier à évaluer ce que ce que nous avons fait collectivement. Que se passe-t-il dans une entreprise Dans une entreprise organisée vaut la main-date. Par exemple vous êtes dans un secteur, et on vous donne un mandat pour conquérir le 7% du marché dans deux ans; ou bien vous êtes dans un laboratoire de recherche et on vous dit de faire un nouveau produit pharmaceutique parce que le concurrent occupe le 27% du marché, et pour faire cela on vous donne quatre ans de travail et un milliard de dollars. A la fin, si vous réussissez, vous gagnez beaucoup d'argent, si vous ne réussissez pas…Tout est fait par la main-date: l'évaluation et le critère d'évaluation. Quelqu'un peut dire: "Mais moi je suis un père de famille, j'ai travaillé et même bien!". Oui, mais seule compte l'évaluation. Voilà pourquoi nous devons tous être jugés sur la performance. Et non sur la performance de l'amitié, de la solidarité, de la contribution au bien-être collectif, sur lequel au contraire nous devrions être évalués, mais sur la performance par rapport au mandat qui nous a été donné par le critère du capital financier. Et donc l'évaluation politique n'est plus politique. Voilà pourquoi quand un gouvernement décide de prendre une mesure particulière, de changer par exemple l'organisation de la santé, tous attendent de savoir comment réagit le marché financier: si le marché financier réagit bien le gouvernement est bon, si au contraire les marchés financiers réagissent mal c'est un mauvais gouvernement et doit être changé. Nous avons tout privatisé: l'électricité, le gaz, les banques, les assurances, les transports aériens, les chemins-de-fer, les postes, les télécommunications; nous sommes en train de privatiser les hôpitaux, la santé, l'éducation… En Mai de cette année il y a eu le premier Salon Mondial de l'Education (World Education Market). Désormais on vend l'éducation comme on vend les bonbons. Et - ce qui est plus important - avec le droit de propriété intellectuelle. Nous avons privatisé la vie: le capital biotique mondial.Le droit de propriété intellectuelle est une bonne chose: j'écris un livre et j'ai droit d'auteur, j'invente une forme graphique, comme le "M" di McDonald's, ou j'invente un métal qui permet à un filtre d'être plus efficace et je le dépose: il s'agit d'un dépôt de propriété industrielle, propriété de droit d'auteur, propriété de droit industriel, cela va très bien. Mais que-ce-que nous avons fait dans les dernières années Nous avons étendu ce droit de breveter à tous les secteurs de la vie. Que-ce-qu'un soft-ware? C'est un ensemble d'algorithmes mathématiques, on met ensemble des équations, on dépose un brevet et on en devient propriétaire. Et aucun autre ne doit utiliser ces algorithmes sans ma permission et sans me donner de l'argent. Voilà pourquoi désormais l'industrie du soft-ware est une industrie capitaliste, alors qu'avant les mathématiciens qui faisaient toutes ces choses n'étaient pas soumis au droit de propriété intellectuelle. Et dans le domaine de la vie les micro-organismes, les semences; les semences de tous ces paysans latino-américains, indiens, de l'Afrique. Désormais ils ne possèdent plus rien car les grandes entreprises agrochimiques, pharmaceutiques, ont déposé les brevets et sont devenues - elles - propriétaires du capital biotique mondial. Elles ont exproprié la vie, légalement, parce qu'elles sont autorisées à déposer les brevets. A partir de 1996 les Etats Unis - et en Mai de 1998 nous du Parlement européen - nous avons autorisé la brevetabilité des gènes. Il y a quatre mois Tony Blair et Clinton (tous les deux chrétiens) ont décidé d'autoriser (et non pas eux seuls) la transformation génétique aux fins thérapeutiques, pouvoir agir en d'autres termes sur les embryons humains pour des fins thérapeutiques. Les compagnies peuvent désormais devenir propriétaires des embryons. Cela pour dire que nous avons privatisé la vie. Privatiser la vie signifie réduire tout à marchandise.
5. Cinquième voie: la sacralisation de l'innovation technologique comme expression de la créativité individuelle et collective.
Nous tous avons dit qu'aujourd'hui pour entrer en transaction, pour vivre ensemble, nous devons innover en permanence, être toujours entre les premiers dans l'innovation. Et quand nous pensons à l'innovation nous ne pensons jamais à l'innovation sociale, mais nous pensons surtout à celle technologique. Si on pense comment sera l'hôpital de demain, en regardant les études sur "The hospital of the future" (L'hôpital du futur), on voit des machines, des technologies, on ne voit pas de gens. Et aujourd'hui nous estimons que l'innovation technologique est la base fondamentale de notre société. La société qui ne dépense pas beaucoup pour les recherches et le développement sera incapable de faire innovation technologique et donc sera incapable de faire des innovations, et par conséquent elle est destinée à disparaître tôt ou tard, à devenir un pays sous-développé. Et l'innovation doit être permanente. Voilà pourquoi nous acceptons que Nokia produise un nouveau téléphone mobile pour éliminer Ericson, pour éliminer Sony et non certainement parce qu'il pense à nous. Voilà pourquoi on pense toujours que sortira un nouveau médicament de Glaxo-Wellcome…mais oui, parce qu'il veut éliminer un concurrent, non parce qu'il veut améliorer la santé des personnes! Parce que si l'on voulait améliorer la santé des gens, les compagnies pharmaceutiques n'auraient pas retiré les produits génériques de lutte contre la malaria. Au contraire elles les ont retirés, elles ne les mettent plus sur le marché. Et puis un jour, sous la pression politique, il y a une semaine, elles ont finalement décidé de faire une "donation" d'une certaine quantité de médicaments pour les pauvres gens de l'Afrique! Si elles étaient intéressées à la santé des gens, elles laisseraient en commerce leurs médicaments; au contraire elles dépensent les 92% de toute la recherche et du développement médical pour guérir les maladies de nos populations en état de vieillissement et nos maladies cardiovasculaires et psychosomatiques. Cette innovation technologique a une fonction historique importante, et nous sous-estimons parfois la critique de l'innovation technologique parce que nous sommes immédiatement terrorisés… nous disons: "Mais alors, tu es contre le progrès!"… parce que - une fois encore - on fait la mystification que si quelqu'un est contre l'innovation technologique des dominants alors est contre le progrès. Mais pourquoi? Moi je peux être contre l'utilisation qu'on fait aujourd'hui d'Internet sans être contre Internet. Ils disent alors que l'innovation technologique sert surtout à remplacer les produits et les services qui coûtent davantage, qui ont moins de qualité, qui sont moins variables et moins flexibles. Donc l'innovation technologique sert toujours pour remplacer, tous les jours. On ne peut pas s'attendre qu'un nouveau produit vive dix ans! Savez-vous la durée de vie d'un soft-ware? Elle est de douze, quatorze mois. La durée de vie d'une voiture aujourd'hui est de six, quatre, cinq ans. La durée de vie de toutes nos compétences est d'environ six ans. Voilà pourquoi il faut faire l'éducation permanente durant toute la vie, voilà pourquoi on dit aux gens qu'ils devront changer le métier cinq, six fois, qu'ils n'entreront plus dans FIAT, comme le père, le grand-père, l'oncle. Et alors nous sommes tous effrayés car ils nous ont dit que l'incertitude du futur est la caractéristique de demain. Ils nous disent donc de toujours nous préparer à changer, à nous innover, à être mobiles, à aller partout. Tu ne peux pas prétendre d'avoir le droit au travail: tu dois démontrer que tu peux être occupé. En effet aujourd'hui on ne parle plus de politique de l'emploi, ni de droit au travail: on parle de devoir d'occupabilité, et si tu ne démontre pas de pouvoir être occupé… au revoir!
6. Et enfin la sixième voie: la compétitivité.
En tout cela quelqu'un peut poser cette question: toi tu n'es pas Dieu, tu n'es plus la nation, tu n'es plus le roi ni le fils de l'empereur sur terre, tu n'es pas élu (ceux-ci étaient avant les bases de la légitimité); sur quoi bases-tu ta légitimité, pourquoi veux-tu décider pour tout le monde Et alors que-ce-qu'ont-ils inventé? Moi j'ai la légitimité de décider pour tout le monde car j'ai démontré d'être plus compétitif que les autres. En substance: j'ai été mieux que les autres, j'ai été capable de faire l'innovation technologique, d'utiliser toutes les connaissances existantes. Et quand quelqu'un dit d'avoir été capable d'utiliser la connaissance, alors il est habile; parce que l'autre était très ignorant, moins agressif, moins habile à combiner les facteurs. Et comme ensuite je vends les produits à un prix plus bas que les autres, moi je suis habile pour vous consommateurs, et puis moi je fais le capital, et par conséquent je suis habile aussi pour vous actionnaires. Et comme je suis très habile, le meilleur, j'ai le pouvoir de gouverner et de décider. Voilà pourquoi la compétitivité est devenue le fondement des idéologies de nos sociétés d'aujourd'hui. Et quand les Chefs d'Etat et de gouvernement de l'Union Européenne se sont réunis en Mars de cette année au sommet de Lisbonne et ont fait une grande déclaration pour le grand choix de l'Europe d'ici à 2015, cela été un grand événement. Et ils ont dit au peuple européen qu'ils se sont réunis, qu'ils ont une grande mission à confier au peuple européen d'ici à 2015. Quelle est cette grande mission? To make Europe the most competitive in the world: celui-ci a été le grand message des quinze Chefs d'Etat et de gouvernement de l'Union Européenne, la plus grande puissance commerciale au monde. Par rapport à nos jeunes et à nos générations on a dit que d'ici à 2015 leur devoir fondamental est devenir les plus compétitifs dans le monde en se basant sur la electronic based Europe.
Les conséquencesQuelles sont les conséquences? Il y en a beaucoup, mais je vous en indique trois seulement, sur lesquelles nous pouvons ensuite discuter. 1. La chosification de tout Dans cette mondialisation, dans cette narration, tout est marchandise. Voilà pourquoi nous pouvons dire, en utilisant le langage de la tradition judéo-chrétienne, que désormais le monde a été transformé en temple dominé par les marchands. Les marchands sont retournés dans le temple, ils sont devenus puissants et ont occupé le temple; la maison de Dieu est occupée par les marchands et le monde a été transformé en temple de marchands. Nous avons tout chosifié: nous ne sommes plus personnes humaines, mais ressources humaines. La vie n'est plus vie. Ils l'appellent "matériel biologique". Et même l'eau désormais, ensemble avec l'air, principale source de vie, on veut la considérer comme une marchandise qui doit avoir un prix de marché. A l'Aja, il y a quelques jours, on a dit que l'air doit faire partie du marché des émissions. L'air est une marchandise, et si cela va continuer ainsi, entre 50/70 ans, nos descendants vivrons dans une situation particulièrement catastrophique.2. La dépolitisationCertainement, le politicien jusqu'à maintenant n'a pas toujours été brave. Je ne parle pas des politiciens, des femmes ou des hommes professionnels de la politique. Par politique j'entends l'organisation de la société, qui n'a toujours pas été suffisamment intelligente et c'est vrai qu'il faut rénouveler la politique, la forme d'organisation des décisions pour notre vie sociale. Nous, au lieu de faire cela, nous sommes en train de dépolitiser nos sociétés. En effet nous avons dit que nous sommes dans une société sans espace ou avec de nouvelles formes d'espace. Le territoire n'est plus la base de la politique, de la souveraineté. La souveraineté est la compétitivité sur les marchés mondiaux: tu es souverain si tu es compétitif, non pas parce que tu as une autorité sur un pays. Et ils nous ont dit que l'Etat, la nation, la communauté n'a plus de sens. L'Etat était le long terme. Dans un istant economy le long terme n'existe pas, par conséquent pourquoi doit exister l'Etat qui organisait l'inter-génération? Et donc nous sommes en train de dépolitiser. Voilà pourquoi nous donnons valeur aux réseaux.3. L'expropriation des droits à la vieDésormais la citoyenneté a été confisquée. Je vous donne un exemple typique de la confiscation de la citoyenneté et des droits à la vie. Désormais la narration, les dominants, ne parlent plus de justice, mais de plus en plus d'équité. Et j'espère que la commission Justice et Paix ne change jamais, j'espère qu'elle maintiendra la parole "justice". Pourquoi parle-t-on d'équité Désormais nos sociétés dominantes ont accepté que c'est juste qu'il y ait des inégalités de citoyenneté, inégalités consacrées et légitimées par les divers niveaux de connaissance, de savoir, d'expertise. Si l'école certifie que tu es imbécile, ou que tu as été paresseux et demain tu te trouves dans un état d'inégalité par rapport à la société dans tes capacités d'être sujet actif, de participer aux décisions comme citoyen, comme l'instruction l'a démontrée, tu ne peux pas aller contre ces inégalités. Et aujourd'hui on entend dire de plus en plus que c'est injuste de lutter contre les inégalités dues au mérite. Non pas les inégalités de voitures (moi j'ai la Mercedes et toi une petite Punto), mais les inégalités de la citoyenneté, dans le pouvoir de participer à la gestion de la cité. Voilà pourquoi on parle d'équité: équité signifie que c'est juste de ne pas lutter contre les inégalités. Au contraire la justice signifie qu'il ne peut y avoir inégalités dans le droit d'être citoyen.
Deuxième bloc - Les réponses alternatives Les réponses parmi les dominants ont été deux et soulignent deux stratégies alternatives. Parmi les dominants en effet il y a des personnes intelligentes, des gens illuminés, capables de voir et d'analyser les alternatives. Il y a donc deux alternatives intéressantes, qui cependant ne sont pas tellements convaincantes.
1. La première stratégie alternative est: humanisons la mondialisation. Cela signifie que nous ne changeons pas fondamentalement les principes fondateurs, les dynamiques déterminantes, les mécanismes principaux, mais nous portons au moins un peu d'humanité.
Humanisons un peu, mettons une face, un visage humain sur la mondialisation. Et souvent quand j'entends parler de ces choses, j'ai l'impression qu'on veille y mettre un masque, mais pour cacher. Humanisation signifie par exemple le commerce équitable et solidaire, parce que c'est juste de payer aux ouvriers un juste prix. Cependant, les logiques de l'échange commercial capitaliste je ne les change pas. Que-ce-que fait Max Avelar: il a humanisé le commerce extérieur - ce qui est bon - toutefois, comme lui même l'a dit, il ne veut pas changer le système. C'est comme dans la phase terminale d'une maladie, quand on fait des services d'accompagnement pour diminuer le mal, en reconnaissant toutefois de ne pas pouvoir changer la maladie. Au contraire le problème est de changer la maladie, d'éliminer les causes, de bien soigner les symptômes qui génèrent les souffrances. La stratégie de l'humanisation de la mondialisation fait partie du programme des Etats Unis, et plus nettement de Bush et que dit Bush? Lui aussi il veut l'humanisation de la mondialisation et il a inventé - et en cela certains professeurs universitaires l'ont appuyé - le "conservatisme compatissant": il faut humaniser parce qu'il faut avoir un peu de compassion des perdants, de ceux que nous avons laissé en arrière, de ceux qui n'ont pas réussi à être compétitif. C'est leur faute - bien entendu - mais je dois être compatissant et donc humanisons un peu. Alors, il faut faire par exemple un peu de finance éthique. Je ne veux pas être mal interprété: je ne suis pas contre la finance éthique, mais je dis que la finance éthique est un peu l'humanisation de la mondialisation. Chacun de nous, dans la stratégie d'un bon gérant, tend à diversifier ses produis financiers: à mettre un 50% pour certes dans les "Sicaf" plus ou moins stables, un 30% dans celles plus à risque, et le 3% dans la finance éthique. C'est comme cela qu'on fait. Donc - je ne sais pas si vous êtes d'accord - je ne pense pas qu'on puisse changer quelque chose de cette manière là. Aussi Yunus qui a fait la Grameen Bank a expliqué qu'il voulait aider les femmes, les familles et en cela il a fait des progrès énormes. Le maximum qu'il peut offrir comme crédit est cinq cents dollars parce qu'il a obtenu de la Banque Centrale du Bangladesh l'autorisation d'arriver à cinquante mille dollars seulement pour les cas exceptionnels. Normalement, nous sommes dans l'ordre des cinquante, trente, soixante dollars. Il a aussi dit qu'il ne veut pas changer le système financier, mais heureusement il a fait une chose: ainsi deux millions et plus de familles, les femmes en particulier, ont pu faire quelque chose. Cependant cela n'élimine certainement pas la pauvreté. Dans ce sens, la pauvreté existante s'est adoucie mais on ne l'a certainement pas éliminé. C'est-à-dire que le système de production de la richesse ou des mécanismes de répartition de la richesse ne changent pas. Malgré cela, je le répète, c'est formidable qu'il y ait la Grameen Bank, c'est formidable qu'il y ait le commerce équitable et solidaire. C'est la première alternative à l'humanisation, qui me semble limitée, comme je le disais avant parce qu'elle ne change pas le système. Au contraire, elle donne au système l'alibi de pouvoir dire: "Mais vous voyez, moi je ne suis pas si mauvais. Je m'occupe aussi de ceux qui sont dans des conditions difficiles!" Et ce n'est pas ainsi que dans vingt ans, quand nous serons huit milliards de personnes, nous résoudrons les problèmes. Je ne sais pas si vous avez vu les derniers chiffres publiés par la Banque Mondiale, par le PNUD (Programme des Nations Unies pour le Développement): désormais le déséquilibre entre les pays plus riches et les pays plus pauvres dans ces derniers vingt ans s'est accéléré. Plus nous avons libéralisé, plus les inégalités augmentent.
2. La seconde voie consiste à dire: régularisons la mondialisation et mondialisons la régulation.
Et cela est aujourd'hui la stratégie de beaucoup de dirigeants, et en particulier des dirigeants de l'OMS (Organisation Mondiale de la Santé), de l'Organisation Mondiale du Commerce, de la Banque Mondiale, de beaucoup de gouvernements occidentaux. Quand, par exemple, les gens ont protesté à Seattle, les responsables de l'OMC se demandaient le pourquoi de la protestation. Au fond - disaient-ils - nous voulons les règles du monde, nous nous réunissons pour fixer les règles, pourquoi êtes-vous contre les règles du monde? Ceux qui protestaient ont répondu: oui, mais vos règles ne nous plaisent pas. Même un dictateur a des règles, mais elles ne sont bonnes pour rien! Donc ceux qui disent de vouloir régulariser la mondialisation ne fixent pas nécessairement de bonnes règles. A fortiori, mondialiser ces règles devient plus dangereux. Par exemple, maintenant on veut éliminer le droit de veto au niveau de l'Union Européenne, pour voter à majorité qualifiée dans le domaine des accords commerciaux internationaux. Et il y en a beaucoup, dans notre contexte, qui veulent éliminer l'unanimité et veulent imposer la majorité qualifiée pour les décisions au niveau des quinze. Cependant, il y a certains Etats qui disent: qu'est-ce-qui me garantit que la majorité fera en suite des règles d'intérêt général? Donc la mondialisation des règles dépend de leur nature: sont-elles démocratiques, transparentes, réversibles? Voilà pourquoi la seconde voie, qui semblerait bonne, progressiste, de régler la mondialisation et de mondialiser la régulation, présente beaucoup de limites. Et si vous me permettez une petite critique entre nous, par exemple cette thèse de la régulation de la mondialisation et de la mondialisation de la régulation est soutenue par Camdessus qui est aujourd'hui Président de la Commission Justice et Paix. Donc je transmets un petit message à ceux qui sont présents et qui peuvent influencer la Commission internationale Justice et Paix: attention parce que la présidence Camdessus a toujours défendu le Fond Monétaire International et a accusé les autres de ne pas s'adapter à la mondialisation des finances. C'est une petite critique que je fais à mes compagnons, aux frères et sœurs, comme on dit dans notre langage. Et on peut rester frères et sœurs tout en étant critiques.Cette seconde voie présente donc des inconvénients.
Troisième bloc - L' "autre" mondialisationJ'arrive maintenant au troisième point, qui me permet de vous proposer la solution qui me semble la plus efficace, la plus juste, et que nous devrions entreprendre comme voie pour la mondialisation.Je pars d'un principe très simple: d'ici trente ans nous serons huit milliards de personnes. Aujourd'hui nous sommes six milliards. De ces six milliards, 2,7 milliards vivent aujourd'hui avec moins de deux dollars par jour. De ces 2,7 milliards, un milliard et 700 millions ont un logement digne des chiens, des chats et des porcs; 1,4 milliards n'ont pas d'accès à l'eau potable; 2,4 milliards n'ont pas d'accès aux services d'hygiène; 1,2 milliards ne savent même pas ce qu'est l'éducation. Et ces gens forment l'univers de la pauvreté. L'univers de la pauvreté est plus grand et plus fort que l'univers de la richesse. Ces trois milliards de personnes, nous disons qu'ils sont fils de Dieu, parce que nous ne pouvons pas avoir le courage de dire le contraire, mais ils ne sont pas fils de la citoyenneté, ils ne sont pas citoyens.A ce point le problème politique, théorique, social que nous pouvons nous poser pour la mondialisation est: quand nous serons huit milliards, si nous appliquons tout ce que nous avons dit jusqu'ici - et de ces deux milliards de plus personne ne naîtra aux Etats unis, en Amérique du Nord, en Europe Occidentale, au Japon, parce que deux milliards naîtront en Amérique Latine, en Afrique (si le SIDA ne les extermine tous) et puis en Asie, où il y a déjà trois milliards de personnes - de notre part comme pays développés et de la part des classes dirigeantes dans les pays d'Afrique, de l'Amérique Latine, l'alternative est de se demander: qu'est-ce que l'on peut faire pour que dans vingt ans ces huit milliards de personnes aient droit à la vie. C'est cette question que je me suis posée et que je pense que nous tous nous devons nous poser. Ou pensons-nous que dans les prochains vingt ans non pas tous, et bien de milliards de gens, n'auront pas droit à la vie? Il est clair alors que l'humanisation de la mondialisation devient inévitable. Mais si nous pensons un peu qu'il est possible que tous les huit milliards de personnes puissent être fils de la citoyenneté - aussi parce qu'ils sont fils de Dieu - alors il faut faire quelque chose différent de ce que nous sommes en train de faire. Ou nous y croyons - et nous y croyons parce qu'il est possible (nous ne pouvons y croire si nous pensons qu'il est impossible) - alors la réponse est comme le rendre possible. Non pas dans cinquante ou cent ans! Ou nous nous mettons dans une situation où nous savons déjà qu'en 2050 ceux qui habiteront la planète ne vivront pas bien à cause de l'eau, de l'air et des guerres… Et alors, qu'est-ce que nous devons faire? Donc moi je pars de l'idée qu'il est possible en 2020-2025 réaliser un état que j'appellerais de Welfare mondial.
1. La première voie de la nouvelle mondialisation est de définir et se battre pour un nouveau Welfare mondial.
Etre bien ensemble, vivre bien ensemble, comme êtres humains, et avoir donc accès à l'eau, à la santé, à l'alimentation… Et ce n'est pas pour rien que le message évangélique dit: "j'avais soif et vous m'avez donné à boire, j'avais faim et vous m'avez donné à manger". Aujourd'hui au début du XXIe siècle, nous nous trouvons face au grand devoir de démontrer que le message évangélique est réellement efficace, qu'il est capable de donner à boire aux assoiffés et à manger aux affamés. En effet, si nous continuons de cette façon - j'ai fait un petit calcul, car moi aussi je suis économiste/futuriste - même avec l'humanisation de la mondialisation, dans vingt ans 3,7 milliards de personnes n'auront pas d'accès à l'eau potable. Et tu as envie de dire que tu aimes Dieu, que tu es chrétien! Demain le Bon Dieu peut nous appeler et nous dire: mais toi qu'est-ce que tu as fait?Donc l'objectif concret, pratique, sur lequel je me permets de vous inviter à réfléchir dans les prochains jours, me semble être qu'est-ce-que doit faire un chrétien, pour que dans vingt ans, vingt-cinq ans, il n'y ait plus une personne qui n'ait pas d'accès à l'eau potable. Je me permets de vous dire ceci: pourquoi toutes les organisations catholiques du monde ne se donnent-elles pas un objectif précis? L'eau pour tous en vingt ans. Les églises se fermeront, les paroisses se fermeront si nous ne réussissons pas à faire cela! Pourquoi? Ubi caritas et amor Deus ibi est: sinon où est Dieu? L'objectif concret: l'eau pour tous dans vingt ans. Les forces catholiques du monde sont-elles capables, sont-elles disposées à le faire? Certainement que nous sommes capables de le faire, si nous voulons! Un objectif précis, au-delà de toutes les rhétoriques sur l'amour entre les êtres humains. Donc cela est le premier objectif de la nouvelle et différente mondialisation. Ne pas se limiter à humaniser mais créer les conditions pour que tous puissent vivre ensemble. Et vivre ensemble signifie avant tout avoir accès au droit à la vie. Voilà alors pourquoi je parle de Welfare. Ici ce qui importe est commencer à voir où sont les obstacles. Et l'obstacle est la finance.
2. La seconde stratégie pour la voie à la mondialisation basée sur le principe du Welfare social, mondial, est qu'il faut en finir avec le système financier international actuel.
Comme je vous l'ai déjà expliqué, le monde d'aujourd'hui, si nous le voyons en voiture, à la place du volant du conducteur il y a la finance. Et le citoyen, comme le politicien, se trouve dans le porte-bagages. Nous devons, au contraire, mettre le citoyen à la place du volant et le financier dans la place derrière, certainement pas dans le porte-bagages. Mais faire cela signifie créer un système financier; avoir, sur le plan mondial, un nouveau type de "Bretton Words" et non simplement ce que l'on veut chez le Fond Monétaire International, comme créditeur de dernier recours. Il faut changer le système financier, faire une conférence mondiale que j'appellerais de la paix financière et créer une autorité mondiale de la sécurité financière. Cela signifie dégonfler la "bulle financière": on ne peut pas laisser circuler ces deux mille milliards de dollars comme cela se passe aujourd'hui. Donc il faut commencer à penser: taxe sur les mouvements spéculateurs, éliminer les trente-sept paradis fiscaux, les centaines et centaines de zones franches dans le monde. Il faut éliminer le secret bancaire. Nous pouvons faire toutes ces choses, et le chrétien catholique doit participer, doit être parmi les militants les plus immédiats de toutes ces choses. Il ne peut en aucun cas rester là à regarder les autres agir. Donc penser toute la finance, et aller au-delà de la finance éthique, et voir tout ce qu'il est possible de faire.Le capital existant aujourd'hui: nous sommes devenus cinq fois plus riches entre 1950 et aujourd'hui dans le monde. Aujourd'hui la richesse mondiale est plus de cinquante milliards par an. En 1950, nous avions huit milliards de dollars au prix constant. Et pourquoi il y a toujours un nombre croissant de personnes qui n'ont pas accès à l'hôpital? Pourquoi les "Médecins Sans Frontières", prix Nobel de la paix, ont-ils dû lancer à partir de Novembre de l'année passée une campagne pour "médicaments pour tous"? Pourquoi l'Education Internationale a-t-elle dû lancer de nouveau une campagne pour l'éducation pour tous? Nous sommes devenus cinq fois plus riches et il y a moins d'éducation pour les gens, moins de médicaments pour les gens! Voilà la nouvelle mondialisation: chercher à organiser la richesse du monde, donc il faut avoir une fiscalité mondiale. Ce n'est pas facile, mais il faut le faire, il faut y penser, il faut agir. Et je pourrais continuer.
3. La troisième stratégie de la mondialisation que je propose est: inventer de nouvelles formes de démocratie parlementaire plus transparente, plus participative.
Chaque fois que les parlements - représentants politiques des citoyens - perdent pouvoir, c'est nous qui perdons le pouvoir. Donc il faut inventer des formes parlementaires à tous les niveaux, il faut conquérir la cité. Par exemple, il y a un mouvement en Angleterre, ensemble à "Jubilee 2000", qui s'appelle "Reclaiming the cities", les gens veulent récupérer le droit de participer aux affaires de la cité. C'est très important et on le fait si l'on valorise le politique. Nous ne devons pas avoir peur du politique parce que le politique c'est nous-mêmes. Nous devons nous donner de ces espaces publics, de ces agorà, de cette res publica qui a été détruite. Res publica au niveau mondial. Inventer les biens communs mondiaux, dont l'un est l'eau, par exemple.
4. Le quatrième élément de la stratégie: nous devons apprendre à dire "bonjour" à l'autre.
L'autre que nous ne voyons pas, l'autre que nous ne connaissons pas, et surtout l'autre qui est différent de nous et qui le restera. Non pas l'autre qui est susceptible de devenir comme nous, mais l'autre auquel nous reconnaissons historiquement l'éternité et l'universalité d'être différent de nous. Et dire "bonjour" à l'autre est important. Apprendre l'objectif principal d'une politique de l'éducation signifie dire "bonjour" à l'autre; ne pas apprendre seulement à calculer, à lire, à écrire, mais apprendre à dire "bonjour" à l'autre. C'est celle-ci la fonction pédagogique centrale d'une société qui se veut mondiale parce que la mondialité est spécifiquement caractérisée par l'altérité. L'altérité est la dimension centrale de la mondialité. Nous-mêmes, nous avons toujours cru à l'autre. Il n'y a pas d'existence sans l'autre, soit avec minuscule (a), soit avec majuscule (A). C'est l'altérité qui fonde la convivialité entre les peuples. Nous savons bien que les premières formes de vie, les formes monocellulaires, se reproduisent par clonage; et aujourd'hui, nous sommes fiers d'être retournés au clonage humain! Quand est-ce que la vie a commencé à devenir grande et belle? Avec la sexualité, l'altérité: deux êtres différents. C'est avec la rencontre des deux différents que la vie est née et s'est multipliée. Donc apprendre à dire "bonjour" à l'autre me semble la chose fondamentale de l' "autre" mondialisation.

Riccardo Petrella

L'IDENTITE DE L'ACTION CATHOLIQUE

2005-09-30T19:11:00.000+03:00

DANS LE CONTEXTE ECCLESIAL ET PASTORAL D'AUJOURD'HUI

Je célèbre avec joie la réalisation de cette IIIe Assemblée ordinaire du Forum International d'Action Catholique. Aussi l'année jubulaire de 2000 an est une occasion privilégiée pour avancer dans le chemin de l'identité de l'AC. Elle vit et se devéloppe dans un contexte soit ecclésial soit pastoral, ainsi que dans le contexte des défis provenant du monde dans lequel nous vivons.Je remercie pour l'invitation à participer avec vous dans cette Assemblée; c'est une belle occasion pour m'enrichir spirituellement et apprendre de la variété des expressions de l'AC dans le monde entier.Cet exposé, pour plusieurs raisons, est incomplet. Premièrement, je ne développerai pas l'ecclésiologie de communion et ses conséquences sur la vocation et mission du fidèle chrétien à partir de la réalité baptismale, comme souligné dans Christifideles laici. Ceci est le cadre théologique sans lequel on ne comprend pas ce que je propose dans cette dissertation. Deuxièmement, nous ne pouvons pas ignorer la célebration du Congrès Mondial du Laïcat Catholique, qui s'est tenu ici à Rome la semaine passée. On en devrait tirer les lignes et les accents fondamentaux.Je mets en relief trois points qui me semblent que nous devons traiter: premièrement, l'insistance du Saint Père de relire et étudier ce qui est décrété par le Concile Vatican II. Deuxièmement, les témoignages des participants qui recueillent en meme temps le dépassement d'un climat de crise et la conscience des nouveaux et grands défis, unis à un climat d'espérance, confiance, communion. Et troixièmement, je crois que ce soit répétée la perception d'une disproportion de la présence laïque en faveur de l'action inter-ecclésiale. Il y a un déficit de présence des laïcs dans la vie publique, dans le domaine séculier. Je crois que nous devons tenir compte de ces aspects dans les travaux de ce Forum interational d'AC.Mes paroles veulent être simplement une voix fraternelle, conditionnée par la réalité - profane et ecclésiale - du continent latino-américain où il y a une histoire de l'AC pleine de lumières et d'ombres, très différente selon les pays. Actuellement, dans les lieux où elle a une présence structurée, elle n'est pas épargnée des défis d'un monde qui est en rapide et profonde transformation, ni des défis ecclésiaux de l'assumption et de la maturation de l'ecclésiologie de communion, clé pour vivre la foi à partir du Concile Vatican II.Pénetrer dans l'identité de l'AC au seuil du troixième millénaire demande une analyse et un discernement qui dépassent les limites de n'importe quelle organisation ecclésiale. Un des efforts plus significatifs du FIAC depuis son début a été la recherche sincère et sans préjugés pour trouver sa place et sa raison d'être dans l'aujourd'hui pluraliste du monde et de l'Eglise.
Qu'est ce que l'Eglise, qu'est ce qu'elle dit d'elle même, comment vit et doit vivre le chrétien sa réalité séculaire, tout cela forme le cadre selon lequel chaque baptisé doit vivre sa foi. C'est clair que cela peut se réaliser dans des formes multiples: "loin d'être un mal, la diversité des formes associatives est une manifestation de la liberté souveraine du Saint Esprit qui respecte et encourage la diversité de tendances, tempéraments, vocations, capacités...existant entre les hommes" (Jean Paul II, "Osservatore Romano" 24-3-94, Ecclésia, 2681 (1994) 618).C'est une responsabilité individuelle et communautaire. La diversité et la complémentarité des ministères et des services ne font du travail laïcal ni une surplus ni une suppléance. Les laïcs réalisent la même mission confiée par le Christ à l'Eglise.Nous tous ici présents nous conaissons les critères qui nous permettent de reconnaître l'ecclésialité des associations des fidèles: le primat conferé à la sainteté et à la perfection de la charité; l'engagement de confesser avec responsabilité la foi catholique; la participation au but apostolique de l'Eglise à l'égard de la societé humaine; et le témoignage de communion concrète avec le Pape et son propre Evêque. L'Action Catholique, en assumant ces "notes", s'est toujours caractérisée par l'union étroite avec la hiérarchie, et par avoir "comme objectif l'évangélisation et la sanctification du prochain, la formation chrétienne des consciences, l'influence sur les coutumes et l'animation religieuse de la société" (Jean Paul II, ibidem).En tenant compte de ce caractère, sceau propre et caractéristique de l'AC, je désire partager avec vous certaines interrogations qui en Amérique se présentent comme défis à l'Eglise. L'Exhortation apostolique Ecclesia en Amérique affirme: "le renouveau de l'Eglise en Amérique ne sera possible sans la présence active des laïcs. Pour cela la responsabilité du futur de l'Eglise retombe en grande partie sur eux"... "Grace aux fidèles laïcs, la présence et la mission de l'Eglise dans le monde se réalisent, de façon spéciale, dans la diversité des dons et ministères laïcaux. La sécularité est la note caractéristique du laïc et de sa spiritualité qui le conduit à agir dans la vie familiale, sociale, professionnelle, culturelle et politique, qu'il est appelé à evangéliser. Dans un continent où prédominent la compétitivité et l'aggressivité, le consumisme et la corruption, les laïcs sont appelés à incarner les valeurs profondement évangéliques telles que la miséricorde, le pardon, la honnêteté, la transparence du coeur et la patience dans les situations difficiles. On attend des laïcs une grande force créative en gestes et oeuvres qui expriment une vie cohérente avec l'Evangile" (n. 44 passim).Cette longue citation du Pape met l'accent sur le conflit d'être chrétien face aux situations dramatiques qui demandent le comandement suprême de l'amour. Il est nécessaire de créer ou renforcer une spiritualité douée des vertus propres des temps nouvaux et difficils que nous vivons. En paraphrasant le Cardinal Martini, le chrétien a besoin de trois vertus fondamentales: la première est l'honnêteté intellectuelle, entendue comme aspiration à connaître à fond les problèmes qu'on doit affronter. Telle honnêteté doit etre méthode de vie, d'investigation, d'expression culturelle. La deuxième vertu est le courage au-delà de toute limite. Un courage ne naît pas dans la terreur (produite par la violence, la pauvreté, l'autoritarisme...), mais dans un chemin de réconciliation et de dialogue sérieux. Le grand mal qui menace l'humanité est le chaos moral qui pèse sur l'univers.La troitième vertu est la liberté interieure des chaines de la violence, dans toutes ses formes. Cette liberté on peut l'atteindre seulment à travers une vraie éducation intérieure et extérieure. Et à travers l'ascèse, l'homme doit apprendre à se convertir en "seigneur de soi-même", en se dépassant et renonçant à soi-même (cf Carlo Maria Martini, "Sogno un Europa dello Spirito". Ed. BAC 2000 Madrid pp. 9-11).Le chrétien du troixième millénaire se trouve devant un monde nouveau, inédit dans ses plusieurs expressions, hostile ou étranger aux paramètres fondamentaux du christianisme. La sécularité et le religieux, la pluralité, le relativisme, la culture light et les fléaux de la pauvreté et de l'exploitation sont un défi: comment etre chrétien dans le futur? Le conpte rendu du Celam 2000 le visualise ainsi: "si bien que croisse la conviction que nous tous formons l'Eglise et partageons sa mission dans le monde, toutefois dans la vie quotidienne par le mot "Eglise" on continue à désigner les évêques, les prêtres et les membres de la vie consacrée... la grande partie des baptisés n'a pas pleine conscience de sa responsabilité dans la mission de l'Eglise...il faut retourner à la catégorie conciliaire de l'Eglise comme peuple de Dieu... il est nécessaire de récupérer la vision du Synode sur les laïcs qui a mit en lumière la condition commune du chrétien comme sujet actif de la communion et agent dynamique de la mission" (Le Troixième Millénaire comme défi pastoral, Celam, Bogota 1999, pp. 88-89).Ce qui est mentionné ci-dessus nous conduit à voir la réalité du monde et de l'Eglise. La vertu de l'honnêteté intellectuelle demande que nous sachions où nous sommes pour pouvoir chercher les voies vers lesquelles nous pouvons aller. Seulement ainsi on peut concrétiser la spiritualité du courage et de la liberté intérieure pour pouvoir donner suite à l'espérance chrétienne: espérer contre toute espérance, bâtir la cité céleste au milieu de la cité terrestre, ouvrir chemins à la résurrection à partir de la mémoire de la passion. Ici doit se placer l'Action Catholique du futur.
Quel futur nous attend?Aujourd'hui on ne programme rien sans une étude préalable des "décors" possibles, comme espression de rationalité dans leurs possibilités, limites et contradictions. Le futur se construit en partant de la direction que nous donnons à présent à la politique, à l' économie, à l'industrie... encore moins nous pouvons penser de construire l'Eglise de demain, la permanence du chrétien ou du religieux dans le futur sans un exercice semblable. Rien n'est plus proche de la spiritualité plus traditionnelle à l'égard du temps. "L'eternité est entrée dans le temps" comme nous rappelle Jean Paul II (TMA 9). L'histoire, pour le croyant, est un pèlerinage où se réalise l'action de l'Esprit Saint. Dans le temps présent de Dieu, il y a le futur de l'histoire humaine, c'est l'heure de Dieu portatrice de sa grâce. Pour cela nous devons discerner les signes des temps pour découvrir les signes de Dieu.Le premier signe dramatique de nos temps est la pauvreté croissante qui frappe des pourcentages enormes de la population mondiale. Avec la pauvreté est augmentée aussi l'inégalité. Si la pauvreté nous situe au seuil de la satisfaction des besoins fondamentaux, l'inégalité pose devant nous la distance, la brèche entre les membres de la societé. Le préventif annuel de certains clubs de football européens est plus grand que le préventif annuel de plusieurs pays du monde!Il est facile de faire retomber la responsabilité de la pauvreté sur les victimes: la pauvreté serait l'effet des élites corrompues et inefficientes des pays pauvres. Il y a de la vérité dans cela. Pourtant cela n'est pas la réponse globale, parce qu'on ne voit pas comment expliquer la pauvreté dans les pays riches. Il n'est pas vrai que les pays riches sont moins corrompus. Ceux qui sont les plus riches sont également ces qui corrompent le plus. Il n'y a pas de corruption sans la participation de tous les deux. Du point de vue qui nous concerne il est nécessaire d'approfondir "l'étiologie de la pauvreté". Comme un corps malade ou faible est plus enclin aux infirmités tandis que un corps sain résiste mieux, le même arrive avec la pauvreté. Les societés riches ont plus de défences (économiques, politiques, culturelles) que les societés pauvres.Que faire? Comment influencer pour améliorer la situation? Je parle en partant de la prospective religieuse, de la création ou amplification du rayon de la charité chrétienne. Nous vivons dans un monde absolument imprévisible où il n'éxiste pas d'équilibres stables. En sont une preuve les conflits au Moyen Orient ou les immigrés illégaux en Europe. Il faut cheminer vers un pact global à travers lequel défendre les personnes et les pays face à l'imprévu et entreprendre des politiques contre la pauvreté et l'inégalité, promouvant surtout éducation et santé.Un deuxième défi nous vient de la science technologique et de son impact dans le futur. Les répercussions positives et négatives que a eu le développement scientifique et technologique à la fin du XXe siècle parlent par elle-mêmes. Nous pouvons reconduire ce développement à trois aspects: énergie, information et reproduction. Aujourd'hui nous savons que matière et énergie sont deux aspects d'une même réalité. L'énergie est la source de toute la vie mais en même temps est le moteur de toute destruction. L'espèce humaine avec le progrès va au-delà de celle qui est sa capacité célebrale. Nous assistons à la révolution de l'information. L'accès à l'information et à sa disponibilité est en train de changer profondement les relations socio-économiques. Dans le futur immédiat il sera plus important d'avoir accès à l'information que posséder des biens matériels. Et, en dernier lieu, la continuité de l'espèce présente deux aspects: biologique et culturel. Nous héritons ce qui nous est transmis génétiquement, mais aussi le bagage culturel accumulé par nos ancêtres. La possibilité d'intervenir sur les mécanismes de l'information génétique ouvre un champ inédit que nous ne pouvons pas ignorer.La situation et le développement des technologies dans les domaines indiqués ci-dessus aura un impact extraordinaire sur la vie individuelle et collective dans dix ans. Il est vrai qu'elles ont de grandes potentialités positives mais elles nous permettent d'imaginer aussi des comportements aberrants pour l'exploitation et le contrôle des êtres humains. L'utilisation technologique des connaissances est positive si elle nous permet d'avancer dans le sens d'un progrès authentiquement humain. Le vrai jugement éthique est dans les finalités, dans le rythme et dans le service à qui. Ici s'ouvre l'ancien problème du rapport entre la science et la foi. La foi ne sert pas à expliquer ce que la science ne peut pas expliquer, mais plutôt à nous faire découvrir le message d'amour et de solidarité de Dieu avec nous. La foi n'illumine pas le "quoi" mais plutôt le "pourquoi". Croire ne change pas nos conaissances. Croire doit changer nos attitudes. "Prétendre que la foi peut obliger à ne pas accepter les évidences scientifiques, signifie méconnaître de façon absolue sa nature. Et au contraire, convertir les vérités scientifiques en source de valeurs, prétendant que tout ce qui est scientifique soit bon, signifie méconnaître la nature profonde du destin humain, de ses exigeances personnelles et de son existence collective".Ici joue un role important le fait que l'Eglise puisse compter sur une hiérarchie et sur des laïcs capables d'établir des nouvelles relations pour croître dans la foi vécue et partagée. C'est le défi de la créativité. Ensemble, dans la diversité des ministères et des carismes, nous sommes constructeurs et responsables de l'édification de l'Eglise. C'est ici un champ fecond pour l'AC. Son identité et son union avec la hiérarchie oblige à trouver, avec une saine créativité, de nouvelles voies, de nouveaux aeropages, de nouvelles formes pour rendre présent l'Evangile.
L'Eglise que nous rêvonsLa phrase que Martin Luther King a rendu célèbre, reprise plus récemment par les cardinaux Hume et Martin, s'insère dans le courant le plus authentique de l'espérance chrétienne. C'est une des vertus les plus significatives du catholicisme populaire latino-américain. Espérer contre toute espérance, sourir en face des circonstances adverses, partager généreusement les situations de pauvreté. C'est un des engagements assumés récemment par l'Eglise latino-américaine: "la société dans laquelle nous vivons a ses lumières et ses ombres, ses voies et ses impasses, ses parcs et ses périphéries. Devant les jeunes nous nous engageons à allumer plus de lumières et à amortir plus d'ombres. Mais ce qui est plus important, nous leur laissons le don de la foi parce que, avec l'aide de Dieu, ils fassent de plus et mieux, afin qu'un jour l'Amérique Latine soit un foyer digne pour tous ses citoyens sans distinction de classe, race ou genre" (Le Troixième Millénaire comme défi pastoral, o.c. p. 112).En premier lieu nous devons nous convaincre que la figure visible de l'Eglise est le visage du Dieu invisible. C'est le sens le plus grand de l'Incarnation. Jésus est le visage humain de Dieu et l'Eglise, comme prolongement du Christ, c'est la réalité humaine qui symbolise le visage de Dieu dans le monde. L'humain et le divin de l'Eglise sont ce qui la transforme en sacrement de salut et de libération intégrale. De là émerge l'ecclésiologie de communion comme figure perceptible et comme manière significative de rendre présent la grâce de Dieu dans l'histoire humaine. C'est la tâche que, bien que d'une façon incomplète, sont en train de dérouler les croyants, au niveau individuel, collectif, institutionnel, structurel. Agir dans la culture, dans les valeurs, dans la vie sociale et publique, oblige toujours à se réformer (Ecclesia semper reformanda).En deuxième lieu, l'augmentation du pluralisme dans le monde, oblige à travailler pour une Eglise où il y aient des groupes de croyants conscients, convaincus, décidés. Les soutiens extérieurs, sociologiques seront certainement moins forts, et cela nous oblige à repenser la spiritualité, la formation, comment être disciples du Christ, à offrir des possibilité aux masses qui en quelque manière se sentent ou se disent chrétiennes et à être ferment à travers plusieurs formes communautaires ou associatives nouvelles. C'est un défi dans un monde toujours plus individualiste, massifié, où augmentent les petits groupes qui répondent davantage à ses propres besoins les plus intimes et trascendants.L'Eglise est appelée à être une communauté où l'on vit intensement la fraternité. La diversité éxistante en raison des charismes et des ministères est subordonnée à une vraie égalité dans l'appel à la sainteté, à la même foi, à une dignité commune et à l'engagement commun pour l'édification du corps du Christ. Egalité ne signifie ni nivellement ni indifférence, mais plustôt recherche pour vivre la solidarité, l'amitié, le voisinage, le service, la miséricorde, la compassion par des voies inconnues ou moins considérées. C'est le vrai "martyre" de nous faire comme Paul, juifs avec les juifs, esclaves avec les esclaves, et avant tout serviteurs.La pluralité est une des caractéristiques du monde d'aujourd'hui. La globalisation a mené aussi à l'éxaltation du local, du particulier. Cela a une longue tradition dans la vie de l'Eglise et n'est pas exempt de lumières et d'ombres. Comment vivre l'unité parmi tant de diversités? Celui-ci est un défi intra-ecclésial et également pour notre rapport avec les "autres", croyants et non croyants, qui sont autour de nous.En Amérique Latine, l'amour préférentiel pour les pauvres et les exclus, est une éxigeance de service et de présence fraternelle. "L'activité de l'Eglise en faveur des pauvres dans tous les continents - nous le dit Jean Paul II - est trés important; pour cela il faut continuer à oeuvrer pour que cette action pastorale soit toujours un cheminement vers la rencontre avec le Christ, lequel, étant riche, s'est fait pauvre pour nous enrichir de sa pauvreté. On doit intensifier et agrandir tout ce qui se fait dans ce domaine, cherchant à atteindre le nombre le plus grand possible des pauvres" (n. 58).
ConclusionFidélité à l'identité et renouveu de l'AC dans le contexte actuel signifie identité avec l'être et la mission de l'Eglise. La communion de l'AC avec la hiérarchie ne la transforme pas en serviteur silencieux, sans voix, dans une espèce d'acolyte dans le sens péjoratif du mot. Au contraire, ce joug suave de s'identifier pleinement avec l'essentiel de l'Eglise et avec les options de la hiérarchie, la transforme en un ami de route qui aide à chercher, découvrir, construire et diffuser non pas une, mais mille formes d'être chrétien dans un monde pluraliste et qui change. C'est une belle vocation specifique et une noble mission et tâche.Je termine en rappelant cette belle prière du Cardinal Pironio: "nous sommes jeunes et adultes, hommes et femmes, qui veulent vivre l'Eglise dans le coeur du monde, comme nous demande ton Fils. Bien engagés dans l'heure et dans le temps où nous vivons. Nous voulons vivre avec une fidélité sereine, forte, humble, unis à nos pasteurs - évêques et pretres - aux religieux et à tous les fidèles laïcs en communion d'Eglise missionaire. Nous nous sentons marqués par le feu de l'Esprit Saint et envoyés de nouveaux par ton fils pour annoncer à tous les gens la Bonne Nouvelle du règne: l'amour du Père".C'est cela que je demande pour toute l'AC du monde.

S. E. Mgr. Baltazar Enrique Porras Cardozo

2005-09-15T11:21:00.000+03:00

ÉTAT, ÉCOLE ET RELIGION : L’EUROPE DE DEMAIN ?

Quelques jours à Salzbourg (Autriche) fin juillet, ça ne se refuse pas : la ville de Mozart, petit bijou rococo niché dans un écrin de montagnes verdoyantes, l’atmosphère du Festival, les auberges de campagne aux solides charcuteries variées arrosée de « most », le cidre local – ou d’excellente bière – les lacs romantiques et les églises baroques du Salzkammergut…Bref, tout cela était bel et bon, mais soyons franc : ce n’était pas la première raison de mon déplacement, plutôt motivé par le thème du congrès du SIESC (Association européenne d’enseignants chrétiens) : Les relations entre l’État, les communautés religieuses ou Églises, et l’École, dans divers pays d’Europe. Un thème qui me paraissait porteur d’avenir pour nous autres enseignants chrétiens, et d’une actualité brûlante à un moment où l’Europe, sonnée par l’échec du projet de Constitution, se cherche un second souffle.
Mais le congrès du SIESC, c’est aussi (ou d’abord ?) une occasion de rencontrer des collègues en nombre (nous étions près de 110, représentant 14 nationalités), d’échanger, de nouer des contacts, et de célébrer ensemble le Christ qui nous réunit, Albanais et Italiens, Français et Allemands, Hongrois, Polonais, Roumains, et j’en passe ! À première vue, une joyeuse tour de Babel, mais grâce à une organisation rodée de traduction, des échanges cependant féconds et approfondis : trois conférences principales, des questions en grand groupe, des ateliers en groupes linguistiques et de nombreuses discussions informelles autour des repas ou pendant les déplacements. Au total, l’impression d’avoir vécu cinq jours intenses et chaleureux, et d’avoir engrangé matière à réflexion pour longtemps !
Je ne vais pas faire un compte rendu systématique de tout cela ; les principaux documents sont à votre disposition sur le site de la P.U. (pu.cef.fr), et valent la lecture ; j’attire votre attention en particulier sur la contribution de Marie-Françoise Tinel, « Éducation éthique en régime de laïcité », un texte remarquable. Par contre, je voudrais vous faire part des impressions que m’ont laissées ces travaux et des questions qu’ils m’ont posées ; bien sûr, tout cela correspond à ma propre perception des choses, et d’autres participants ont pu les ressentir différemment. Notre site Internet se fera un plaisir de publier leurs compléments ou leurs contestations s’ils nous les font parvenir (paroisse.universitaire@wanadoo.fr) !

Une situation moins contrastée qu’il n’y parait

Le premier constat qui s’impose à moi, c’est, sur le thème du Congrès, l’évidence de trois blocs : d’un côté l’Europe de l’Ouest en général, de l’autre la France (et peut-être l’Albanie) avec sa situation originale de laïcité, et face à cela les « nouveaux européens » de l’Est cherchant leur propre modèle dans une situation encore mouvante.
Suite à une longue histoire, la plupart des pays (principalement catholiques) d’Europe occidentale présentent une situation où l’Église, quoi qu’il en ait été des soubresauts des deux derniers siècles, reste intégrée ou au moins liée à l’État, dans le cadre de concordats avec le Saint-siège en particulier. À des degrés et selon des modalités divers, il en résulte une présence officielle de la religion et de l’enseignement religieux dans l’École, et un consensus (lui aussi plus ou moins fort) sur le rôle dévolu à la religion pour « donner une âme » à la société. Et ce qui est remarquable, c’est que ce consensus semble s’être transporté au niveau des institutions de l’Union Européenne, où les religions sont invitées à dialoguer entre elles et à participer à la promotion des valeurs de la société. Autrement dit, exception française mise à part, une intégration apparemment sans nuage des religions (et du catholicisme en particulier) dans la société européenne.
Cela dit, il faut immédiatement nuancer ce tableau. D’abord en ce qui concerne la situation française, bien éloignée aujourd’hui de la séparation pure et dure de 1905 ; au fil des décennies, des compromis ont été négociés et des relations créées entre l’État et l’Église catholique, comme il est inévitable entre de grandes institutions structurant à des titres divers une même société. Même en gardant présents à l’esprit les risques de tension que comportent l’intégration de l’Islam en France ou les velléités de « nouvelle évangélisation » d’une partie du clergé catholique, on peut dire que la laïcité française est aujourd’hui une laïcité apaisée. Mais symétriquement, on doit aussi nuancer le tableau en ce qui concerne les autres pays d’Europe occidentale : certes, les institutions fonctionnent, mais le phénomène de sécularisation qui touche l’ensemble du monde développé se fait inéluctablement sentir. Diminution de la pratique religieuse, perte d’influence des Églises sur les décisions concernant la société, et pour ce qui concerne l’école, croissance régulière du nombre d’élèves qui demandent à être dispensés du cours de religion (souvent au profit d’un cours d’éthique). Dans un tel contexte, même si l’on ne peut que se féliciter du souci des autorités européennes d’intégrer les religions à la construction de l’Union, on peut se demander si cette reconnaissance freinera leur déclin prévisible.
Pour ce qui est de l’École en particulier, une certaine convergence semble apparaître entre, d’une part, l’insistance de la majorité des Européens (et d’abord ceux rencontrés au SIESC) à maintenir un enseignement intégré des religions, et d’autre part le débat lancé en France depuis plusieurs années sur l’enseignement du « fait religieux », que certains interprètent comme un retour du religieux. Mais là aussi, il faut immédiatement nuancer l’affirmation en examinant les intentions qui commandent ces attitudes. Du côté de la majorité des pays européens, il y a d’abord le désir de continuer à transmettre des valeurs morales vues comme bénéfiques à la société, même si par ailleurs le libéralisme économique ambiant entre en conflit avec nombre d’entre elles ; en témoigne d’ailleurs l’obligation, dans beaucoup de ces pays, de remplacer le cours de religion par un cours d’éthique si on se déclare « sans religion ». Du côté du débat français par contre, la motivation de cette évolution est d’abord de redonner aux élèves une culture religieuse qui autrefois, quand tout le monde fréquentait le catéchisme, allait de soi, et dont l’absence aujourd’hui leur rend incompréhensible une bonne part de notre patrimoine artistique et littéraire ; et il n’est surtout pas question de confier cet enseignement aux communautés religieuses !
Au milieu de ce débat, les « nouveaux européens » de l’Est doivent gérer des situations qui portent encore les stigmates de quarante ans et plus de communisme (en témoigne le thème prévu pour le congrès 2006 du SIESC, « Enseigner dans la liberté »), et cherchent à partir de leur foi, conservée ou retrouvée, les voies qui leur permettront de la vivre et de l’annoncer.

L’impact de la sécularisation

Il reste que le phénomène massif, qu’il s’agisse de la « vieille » ou de la « nouvelle Europe », de pays de concordat ou de la France laïque, c’est cette sécularisation à laquelle nous sommes et serons encore longtemps tous affrontés. Elle marque tous nos pays, et dans tous pose un redoutable défi à la foi. Comment réagir, comment annoncer encore Jésus-Christ, comment évangéliser nos sociétés ? Et les relations entre les États, les Églises et l’École révèlent des stratégies différentes – peut-être faut-il plutôt parler de théologies différentes. C’est là aussi une des questions que posait implicitement ce congrès du SIESC, avec de toute évidence des réponses diverses.
Pour la majorité des pays d’Europe occidentale, ce qui frappe l’observateur que j’étais, c’est la confiance mise dans les institutions, et en particulier dans l’intégration de l’enseignement religieux à l’ensemble des écoles, catholiques ou d’État. On en attend, bien sûr, la communication d’une culture religieuse ou au moins d’une éthique de base, capable de fournir à l’ensemble des jeunes, quelle que soit leur religion ou même sans religion, des valeurs que l’on espère convergentes, et de nature à faciliter la vie et le fonctionnement harmonieux de la société dans son ensemble. Et c’est le même raisonnement qui semble prévaloir au niveau de l’Union Européenne, ou la multiplicité des communautés religieuses sont appelées à participer à ce débat sur les valeurs.
Mais il faut sans doute aller plus loin : il est clair que pour les enseignants catholiques européens qui étaient à Salzbourg, l’espoir est qu’au-delà de l’acquisition de ces valeurs consensuelles, un certain nombre de jeunes, au travers des cours de religion, découvrent et aient envie de vivre la foi en Jésus-Christ. D’une certaine manière, le pari qu’ils font est qu’une imprégnation aussi large que possible des élèves par les valeurs du christianisme en conduira certains à la foi ; et l’État, qui y voit aussi l’intérêt du maintien de la paix sociale, prête son concours à cette entreprise. D’une certaine manière, c’est la situation historique de chrétienté qu’on cherche à prolonger, en permettant aux Églises de traiter d’égal à égal avec les institutions étatiques et scolaires, dans l’espoir d’un renversement de tendance qui mettrait fin à la sécularisation et referait de l’Europe la fille aînée de l’Église. C’est tout au moins ainsi que j’ai perçu l’attitude de nombreux collègues ; en témoigne aussi la demande d’un participant d’Europe centrale que le SIESC fasse pression auprès des autorités européennes pour que l’enseignement religieux soit institué dans les écoles de son pays…

Une autre logique

Face à cette vision des choses, il me semble que notre expérience française de la laïcité a quelque chose d’original à apporter. Peut-être d’abord la conviction qu’une éthique commune, indépendante de toute référence religieuse et fondée sur les principes de la démocratie et des droits de l’homme, est possible et transmissible à l’ensemble des jeunes, et qu’elle suffit à fournir les bases d’un vivre-ensemble (voir encore une fois la remarquable conférence de Marie-Françoise Tinel). Avec en corollaire l’exigence d’un fonctionnement du système scolaire qui soit non seulement en accord avec cette éthique (ce qui semble le minimum exigible, même s’il est loin d’être toujours atteint), mais qui, si possible, se donne pour objectif d’y introduire les jeunes ; cela impliquerait que chaque adulte dans l’École s’en sente responsable, et là aussi, nous avons des progrès à faire…
Mais notre expérience de chrétiens vivant et travaillant dans le cadre de la laïcité va au-delà : elle nous a conduits à élaborer peu à peu une autre approche théologique de l’annonce de Jésus-Christ, une approche qui met moins sa confiance dans le soutien et l’appui d’institutions, qu’il s’agisse de l’État ou de l’Église, que dans le témoignage d’une vie évangélique, une approche qui se soucie moins d’annonce explicite que d’accueil et de bienveillance. Nous croyons que le problème n’est pas d’abord de faire entrer des hommes ou des femmes, jeunes ou adultes, dans une Église qui les encadre, mais de leur proposer l’exemple d’une relation vécue avec Jésus-Christ et avec les hommes, et de leur donner le désir de faire la même expérience, puis de la partager avec des frères. C’est là notre réponse à cette sécularisation qui marque si fort nos sociétés ; et dans ce contexte, tant mieux s’il y a dans les écoles des cours sur le « fait religieux », et peu importe qu’ils soient donnés par une majorité d’enseignants non-chrétiens. La culture, l’éthique, sont des réalités autres que la foi. Je crois qu’effectivement, il y a aujourd’hui un choix à opérer entre deux manières de concevoir l’annonce de Jésus-Christ à notre monde ; et le problème se pose de façon encore plus cruciale pour nos collègues d’Europe de l’Est. À nous de les aider de notre expérience et de nos réflexions.

Comme vous le voyez, ce séjour à Salzbourg a été riche de découvertes et de questions. Il m’a permis aussi, comme je le pressentais, de vérifier l’intérêt de notre participation au SIESC et aux échanges dont il est le cadre ; pour faciliter et élargir ces échanges, au-delà des quelques dizaines de participants au congrès annuel, le SIESC a décidé de se doter d’un site Internet. Comme celui de la Paroisse Universitaire, il devrait nous permettre de communiquer entre nous pratiquement sans frais et quasiment en temps réel ; pour peu que nous ayons le souci de faire vivre ces sites par nos contributions à tous les débats dont ils pourront se faire l’écho…

Gérard Fischer, Reims